De Nicolae DABIJA
Unul dintre defectele basarabenilor e că aceştia ştiu prea bine ruseşte. Limbă pe care o articulează ca ruşii, iar pe alocuri − mai bine ca ruşii. Şi asta − în detrimentul limbii lor. Pe care o vorbesc cu accent, ca nişte străini.
Până la 1991, locuitorii Ţărilor Baltice vorbeau limba rusă cu un accent teribil. Ca şi caucazienii. De multe ori aceştia se fereau de noi, crezând că suntem ruşi.
Pentru că vorbeam limba rusă impecabil, ruşii nu ne respectau mai mult. Contează ce spui, ne dădeau ei de înţeles, nu cum spui. Numai belaruşii mai vorbeau limba rusă tot atât de bine ca şi noi. În şcoli, la lecţiile de limbă rusă clasele lor, ca şi ale noastre, erau împărţite în subgrupe. Ca să se poată însuşi limba rusă şi mai bine.
La noi lucrurile au rămas neschimbate şi la aproape două decenii de independenţă.
Zilele trecute cineva mi-a povestit că în satul lor un rus de la oraş şi-a procurat o casă bătrânească, folosită drept casă de vacanţă, cu intenţia nobilă „să înveţe limba de stat”. Acum tot satul vorbeşte ruseşte, şi-o face atât de bine, încât oaspetele a uitat pentru ce s-a mutat la ţară.
Cu doi ani în urmă, la Uzdin, în Serbia, discutam cu doamna Marica, o bătrânică valahă, care vorbea o română perfectă:
− Doamnă Marica, am întrebat-o, cum se face că vorbiţi o atât de bună limbă românească?!
− Vorbesc bine limba română pentru că n-am umblat la şcoală.
În satele româneşti din Banatul sârbesc şcolile funcţionau în limba sârbă. Iar credinţa interlocutoarei mele este că ignoranţa a ajutat-o să se salveze.
Şi la noi, în Basarabia, lipsa de acces al românilor basarabeni la şcoli a făcut ca, după 106 ani de ocupaţie rusească, aceştia să-şi păstreze nealterată limba.
Din 1812 şi până în 1918, basarabenii n-au avut acces la şcoli, şi asta i-a salvat. Erau rusificaţi doar acei care frecventaseră şcolile, toate ca una ruseşti.
Ion Zelea-Codreanu, tatăl lui Corneliu Zelea-Codreanu, vizitase Basarabia în 1912. În cele două sate din ţinutul Cahul – Lărguţa şi Baimaclia –, şcolile îi învăţau pe tineri să vorbească ruseşte şi să se dezveţe a vorbi limba română. Vorbesc rău ruseşte, dar sufletul li-i deja rusesc, conchide memorialistul. El concluzionează: cei care nu umblă la şcoală vorbesc o limbă bună românească, spre deosebire de cei „şcoliţi”. În Baimaclia „l-am întrebat pe învăţător dacă prin Basarabia sunt multe şcoli primare. Spre uşurarea mea, mi-a spus că sunt numai în satele principale şi că nu funcţionează de prea mulţi ani. Desigur, faptul acesta a fost un mare noroc pentru mântuirea graiului moldovenesc” (revista Limba română).
Paradoxul constă în faptul că ignoranţa în timpul Rusiei ţariste a jucat un rol de protecţie a limbii, a tradiţiilor, a folclorului, ţinând de subconştientul unui neam pus în condiţii umilitoare de dezlocuire a sufletului şi de spălare a creierului .
Puţinii basarabeni, care puteau face şcoală, urmau să iasă din acele şcoli ruşi. Limba naţională era pedepsită cu nagaica sau cu pumnul în şcolile ţariste.
Poetul Anatol Codru îmi povestea că scriitorul transnistrean Ion Canna, pe când era elev la Tiraspol înainte de 1917, a fost auzit de către un profesor cum vorbise cu un consătean în limba părinţilor săi de la Goian şi, drept pedeapsă, acesta a aliniat toată şcoala, transformând-o într-un coridor lung de elevi, prin care l-a pus să treacă pe viitorul prozator, fiecare dintre colegii săi lovindu-l cu pumnii în spate până şi-a pierdut cunoştinţa.
Ion Pelivan (1876-1954), deputat în Sfatul Ţării, povesteşte şi el: „Eram în clasa a 2-a a şcolii spirituale (Seminarul Teologic din Chişinău – n.n.). În timpul recreaţiei vorbeam cu un coleg moldoveneşte. Se întâmplă că ne aude supraveghetorul Popov, care ne apucă pe amândoi de ureche zicând (ruseşte): „De ce behăiţi în limba voastră de berbec?”.
Era o crimă să vorbeşti în limba ta în şcolile de până la 1918.
„Eliberatorii” de după 1812 voiseră să ne facă pe toţi ruşi.
Ca şi cei de după 1940.
Acest proces continuă şi azi.
Deşi minoritatea rusă constituie doar 4,8 % din totalul populaţiei, învăţământul preuniversitar în limba rusă reprezintă 28%, iar cel superior – 36 %. Majoritatea celora care studiază ruseşte sunt moldoveni.
Parcă am trăi în Rusia ţaristă.
Mai rămâne ca cei care vorbesc limba acestui pământ să fie pedepsiţi, precum a fost maltratat scriitorul Ion Canna, atunci când aceştia articulează cuvinte în limba lor.
În 1989 propusesem, pentru ca să scăpăm de teroarea limbii ruse, să lăsăm măcar câteva generaţii să se odihnească de ea, ca acestea să se poată concentra asupra însuşirii propriei limbi. Conform legislaţiei lingvistice adoptate atunci, în timpul URSS, la 1999 învăţământul din R. Moldova, inclusiv în şcolile ruseşti, urma să se efectueze exclusiv în limba de stat.
Dar n-a fost să fie. Iar limba vorbită în 2009 este la fel de poluată ca şi cea de dinainte de 1989.
În anii când urma să se revină la şcoala naţională, limba rusă − cea a străzii, a televiziunilor, a posturilor de radio, a presei, a magazinelor − s-a reîntors în şcoli. În loc să fie studiată opţional, ea e studiată obligatoriu, ca pe timpul URSS.
Şi astăzi absolvenţii şcolilor noastre cunosc mai bine limba rusă decât pe cea căreia ei îi aparţin prin naştere.
Lucru care, având în vedere independenţa statului, nu mi se pare deloc firesc.
Să le creăm − ca răspuns la reproşul alogenilor de peste două decenii – condiţii pentru însuşirea limbii noastre: să comunicăm cu ei, de la vlădică până la opincă, doar în limba ţării.
Numai aşa îi vom putea ajuta să se integreze în societatea moldovenească şi să deprindă mai uşor limba ţării, despre care ei zic că este şi a lor.
