M-a luat pe nepregătite graba cu care mulți dintre noi s-au plâns de faptul că europenii nu au insistat pe semnarea acordului cu Moldova, ci pe retragerea Ucrainei din dialog.
Veșnica noastră teamă (să nu îi spun frustrare) că nu suntem luați în serios i-a determinat pe unii să se întrebe: am fost doriți sau acceptați? Am citit chiar o postare în care se menționa că parafarea a fost rușinoasă. Fiindcă Europa a plâns după Ucraina, dar nu și-a manifestat încântarea față de noi.
Mi s-au părut infantile aceste remarci. Ca și cum din doi copii pe unul îl lovește trenul exact când celălalt își serbează aniversarea, iar cel aniversat plânge că părinții în loc să îi aprindă lumânările pe tort, au fugit la spital să îl țină de mână pe fratele rănit. Sau ca să o spun mai creștinește: păstorul cel bun își lasă singure cele 99 de oi care l-au urmat, ca să caute oaia cea pierdută.
Sunt bucuroasă pentru Moldova, nu am nevoie deocamdată de bucuria altora. Îmi pare bine că noi am semnat. Și în loc să mă frustreze faptul că europenii n-au făcut baie în șampanie cu acest prilej, prefer să mă umflu în pene și să aplaud faptul că noi am ținut pasul cu georgienii.
Cu doi ani în urmă, după ce vizitasem Georgia, am scris un articol în care îmi manifestam respectul pentru georgieni, pentru istoria lor de milenii, pentru demnitatea lor, pentru creștinismul lor. Și îmi doream atunci să fim ca georgienii sau – așa cum vă spuneam zilele trecute – să fim cum am fost cu secole în urmă. Și ca să împing vorba mai departe spre cei ce vociferează că Ștefan cel Mare nu a avut nevoie de nimeni, ci a fost un "nastaiașiimaldavan", vă reamintesc tuturor că la bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie, 1475, domnitorul a avut alături și vreo 8000 de ostași europeni.
Ce să mai spun?! Să nu căutăm nod în papură. Nu mă simțeam umilită nici dacă în toată Europa nu se pomenea un cuvânt despre parafarea de la Vilnius. Nu e cu nimic mai mică bucuria sau realizarea. Și, până la urmă, când am intrat la facultate nu m-au felicitat nici noii profesori, nici colegii. Laudele, aplauzele și felicitările au venit abia la absolvire.
Aș mai menționa că am mari emoții pentru vecinii noștri ucraineni. Dumnezeu să îi păzească! Protestele lor puteau fi și ale noastre. Și încă nu se știe, 2014 bate la ușă, iar noi nu suntem pregătiți pentru alegerile care se apropie.
