– Știi senzația asta? Da! Senzația asta!
Neliniștea circulă deja printre scaune. Actrițele, îmbrăcate în roz și mov de diferite intensități, mișună printre spectatori. Sunt agitate, sumbre, grave, nervoase chiar. Iar întrebarea „Știi senzația asta?” prevestește un semnal de alarmă și o invitație la discuție. Așa începe „Trece-un nouraș pe sus”, la Teatrul Republican „Luceafărul”: cu o întrebare care caută în public spectatori și spectatoare care recunosc violența.
Și ce înseamnă să recunoști senzația asta? Să fi trăit cu frica în propria casă? Să știi, după felul în care se deschide poarta, cum îți va fi seara? Să fii copil și să asculți, din camera alăturată, cum se schimbă tonul din vocea bărbatului care prevestește o nouă scenă de violență? Să-ți fie rușine de ce ți s-a făcut? Ție să-ți fie rușine! Apoi să te măriți cu gândul că în sfârșit începe viața ta, că vei putea hotărî singură unde mergi, ce spui, ce faci. Dar te pomenești că și din casa asta ai vrea să pleci, căci te simți îngrădită, devalorizată, călcată în picioare, la propriu. Dar copiii? Dar lumea? Dar „cine te mai ia după”? Și multă „rușine, rușine, rușine”!
Aceste „senzații” capătă glas prin cele 11 actrițe ale Teatrului „Luceafărul”, care au adus în fața publicului istoriile unor supraviețuitoare ale violenței domestice din Republica Moldova și România. Din mărturiile lor, Cristina Giurgea, semnatara regiei și a dramaturgiei, a împletit un spectacol documentar despre mecanismele sociale care normalizează violența asupra femeilor, precum și despre rușinea care îi revine tot victimei atunci când începe să vorbească.
Mărturiile sunt rostite prin vocea unor personaje fără nume, ale căror biografii și trăsături rămân în mare parte neprecizate. Ceea ce aflăm despre ele ține de experiențele de abuz și de felul în care au reușit să iasă din ele.
Cristina Giurgea a știut să lucreze cu etică și delicatețe „materia” dureroasă colectată, reprezentând-o publicului în așa fel încât să nu o transforme într-un spectacol al suferinței. Da, nedreptatea experiențelor rămâne evidentă în relatările protagonistelor, doar că montarea nu insistă asupra amănuntelor brutale. Aceasta urmărește mecanismele mai subtile care permit violenței să se instaleze în viața femeilor: autoritatea bărbatului, cumințenia cerută femeii, răbdarea ridicată la rang de virtute și, mai ales, neobosita „gură a lumii”.
De fapt, această „gură a lumii” are în spectacol propriul ei rol – un personaj colectiv ale cărui intervenții hilare contrastează cu mărturiile femeilor sau, din contra, le completează fricile și prejudecățile.
Enlarge
M-a impresionat interpretarea acestui personaj colectiv prin sincronizarea perfectă a celor cinci actrițe și prin siguranța cu care rostesc cele mai absurde comentarii și „sentințe”. Am râs și am rămas stupefiată în aceeași măsură, pentru că, în tot acest spectacol al absurdului, m-am surprins recunoscând „gura lumii” din viața de zi cu zi, cu vorbele ei care sunt la fel de lipsite de sens și în afara teatrului, doar că în realitate parcă ne-am obișnuit cu ele.
Așadar, montarea ar putea să-i surprindă pe cei care se așteaptă ca atmosfera apăsătoare de la început să domine până la sfârșitul spectacolului. Monologurile tragice alternează cu muzică, umor și momente de solidaritate ori de exuberanță ale femeilor care, la un moment dat ajung chiar să cânte și să danseze pe ritmurile unei așa-zise balade latino-folclorice „Leapădă-l”.
Mi-a plăcut în mod deosebit coloana sonoră, cu piese din repertoriul Anastasiei Lazariuc, al Mădălinei Manole și, bineînțeles, „Trece-un nouraș pe sus” al surorilor Osoianu. Cântecele se leagă firesc de mărturisirile femeilor, prelungesc unele stări sau schimbă tonul, doar că, ascultate în contextul unui spectacol despre violența asupra femeilor, versurile lor parcă capătă un sens pe care înainte nu-l sesizasem.
Un alt lucru pe care l-am observat în acest spectacol este faptul că distanța dintre actori și spectatori sau granița dintre teatru și realitate nu sunt strict delimitate. Poate pentru că și spectacolul nu este deloc o ficțiune; poate pentru că fiecare din cele 11 actrițe au găsit, așa cum înțelegem, un motiv pentru care să fie pe scenă; poate pentru că subiectul este prea actual și ancorat în realitate ca să fie declamat doar de pe scenă, iar noi să rămânem comod în postura celor care privesc.
Din acest motiv, cred, și publicul este invitat să construiască acest spectacol. La un moment dat, una dintre protagoniste coboară cu microfonul printre rânduri și preia rolul de moderatoare, întrebând publicul ce i-ar spune unei femei supuse violenței. Spectacolul face astfel loc unor replici care nu sunt scrise în scenariu și pe care trebuie să le găsim noi, cei de pe scaune, după tot ce am auzit. E o schimbare de rol care mi se pare importantă, pentru că după ce ascultăm reținerile victimelor de a cere ajutor, inclusiv sfaturile absurde din scenă, vine și rândul nostru să oferim un contra argument.
Iar partea cea mai frumoasă a acestui spectacol este că nu te lasă să pleci din sala teatrului cu senzația că viețile acestor femei au rămas captive în suferință. Faptul că au reușit să iasă din relațiile abuzive, că au avut curaj să vorbească despre ele și să-și recapete autonomia, aduce și un semnal de încurajare pentru cele care încă nu văd cum ar putea pleca.
„Trece-un nouraș pe sus” este un îndemn deschis către femei să-și ia viața în propriile mâini și probabil primul spectacol din Republica Moldova declarat feminist.
Acesta a avut premiera pe 3 și 4 octombrie, iar umătoarele reprezentații vor avea loc pe 9, 29, 30 și 31 octombrie. Din distribuția spectacolului fac parte Dorina Tataru, Inga Petica, Liuba Roman, Lora Dolghii, Lucia Popovici, Maria Anton, Rodica Mereuță, Valeria Hangan, Victoria Cîrlan, Vioara Câșlaru și Vitalia Grigoriu.
