De Larisa Turea
Pe 5 octombrie, la 6.10, la jumătatea vârstei, s-a retras dintre noi – muritori ce l-am cunoscut pe Guguţă („fiul bunei-credinţe”), pe Ciuboţel („fiul visului şi al dorului”) şi pe Titirică („plăsmuirea înclinării spre ştrengărie, demonul miniatural al răului”) doar din pagini de carte – prototipul acestora, Radu Vangheli, băiatul din Coliba Albastră, Ministrul bunelului.
Părinţii pe veci neconsolaţi, Eleonora şi Spiridon Vangheli, soţia Cezara şi fiul Ştefan, surioara Rodica, toţi acei care am avut norocul de a-l cunoaşte – atât de puţin! – rude, prieteni, colegii săi medici, nu pot accepta, cu gândul, că Radu nu mai este. E o cruntă trezire din vis: nu încape în minte că nu-l voi mai întâlni, nu-i voi mai auzi vocea, glumele sale muşcătoare şi ironice.
Niciodată posac, mereu era cu zâmbetul pe buze; infinit regretul că am fost nevrednici de prietenia cu care ne-a cinstit: nănaşi de cununie, încâlciţi în necazuri cotidiene, uitam că sunt rânduite şi duminici – arareori găseam timp pentru a ne bucura pe îndelete de prezenţa sa generoasă. Pentru ai săi, Radu închipuia un zid fundamental de fortăreaţă milenară. Cum rar se întâmplă, era priceput în toate, mintea lui căuta soluţii şi le afla fără preget.
Cardiolog, doctor în ştiinţe şi laureat al premiilor de prestigiu în domeniul medicinii, împătimit de sport, îşi fortifica necontenit organismul, îndemnându-i şi pe alţii s-o facă. Sfida vitejeşte limitele alcătuirii fizice, muncea de istov – parcă ar fi răspuns provocării, boala perfidă s-a insinuat vicleneşte acolo unde se aştepta mai puţin. Bărbatul falnic ca bradul a ars în chinuri de neimaginat – în sicriul de stejar, nu-mi venea să cred că este Radu, brăduţ de crăciun cu cetina scuturată, mănunchi de oase aproape imponderabile, mai mult jăratic şi lumină decât substanţă.
Cumplită lege (ce blestem – nu fiii să-şi îngroape părinţii, nu finii să poarte pe umăr sicriul nănaşilor, ci absolut pe dos!), nu avem ce face – Dumnezeu îi ia pe cei mai virtuoşi. Radu a trecut în altă stare, de acum încolo aparţine literaturii şi veşniciei. O să ne lipsească atât de mult. Cuvintele neputincioase, înecate de lacrimi, nu pot reda imensul gol. În opera asupra căreia munceau de ceva vreme Radu şi tatăl său – Carte de citire şi gândire (o prelungire firească a răscititei Carte pentru toţi de odinioară) pentru elevi şi părinţii lor – Radu scria despre lumea modernă, despre Bill Gates şi alţi idoli ai secolului nostru ameţit de viteză.
Figurează printre rândurile înţelepte, doldora de tâlcuri cu bătaie lungă, o parabolă despre Leonardo da Vinici: cică, l-ar fi întrebat copilul ce-l observa cum cioplea cu îndârjire, cu dalta şi ciocanul, un bloc de marmură: „Nene, de ce baţi atâta piatra asta? Te urmăresc cum o loveşti, iar şi iar”. „Păi, răspunse genialul sculptor, în ea stă ascuns un înger, căruia vreau să-i redau libertatea”. Radu era prea bun pentru aceste vremi. În trupul lui prea mult chinuit se zbătea un înger minunat de blând, ce-şi întindea aripile puternice peste toţi cei din preajmă.
Era axul ce susţinea universul familiei Vangheli, şi nu doar al ei. Memoria prezenţei sale fizice ne frige – ci să nu uităm că, proiectată în ceruri, amintirea sa duioasă va dăinui cât vor exista copii vorbind româneşte, aici sau pretutindeni. Pomul veşnic al isprăvilor ce fac ca mereu să triumfe Binele şi Adevărul, avatarurile năstruşnice ale lui Guguţă, Măria sa, se vor ramifica miraculos în viitor, în tradiţie şi spiritualitate. Mulţumim destinului că l-am avut printre noi, chiar de ne doare că l-am pierdut. Iartă-ne, Radule. Dumnezeu să te aibă de-a dreapta Sa.
