A simțit cum țeava unei arme i-a atins corpul. Urmărea cum mai multe automate au fost îndreptate spre ea și colegii ei în căști albastre. Zeci de automate. Erau înconjurați de o groază de rebeli înarmați. Erau mulți, furioși, strigau, înjurau, amenințau.

La un moment dat, din gloata zgomotoasă a pășit un bărbat. Se vedea că este liderul lor. Nu avea armă, dar era păzit de câțiva bodyguarzi cu automate la piept. S-a făcut liniște.

„Cine-i șefu?”, a întrebat cu voce tare bărbatul în limba băștinașilor - songo. „Probabil, e comandantul lor", s-a gândit Tatiana și a răspuns ferm: „Eu”. Concomitent, a simțit cum i s-au aprins obrajii și i s-a umezit cămașa pe spate. Dar vocea i-a sunat calm: „Ce doriți?”.

Bărbatul s-a apropiat de ea. Tatiana îl privea atent. Avea vreo 50 de ani, slab, înalt cam de un metru nouăzeci - cu un cap mai înalt decât ea. Avea pielea de un negru intens, era îmbrăcat în haine în culorile pământului, iar pe cap purta un turban roșu. Stăteau ambii față în față. La distanța unei mâini întinse. „Ce naiba căutați aici?”, a răcnit căpetenia grupului de rebeli. Vocea lui suna brutal și dictatorial.

Se întâmpla în primăvara anului 2021, când Tatiana Scutari, ofițeră în Armata Națională a Moldovei, se afla într-o operațiune de pacificare sub egida ONU în Republica Centrafricană, țară bântuită și măcinată de multă vreme de conflicte interne. Era într-o misiune de patrulare în regiunea Bambari din sudul țării, cu alți trei observatori, un translator și câțiva însoțitori de securitate dintr-un contingent ONU din Mauritania, stat din nord-vestul Africii. Observatorii, conform regulamentului, nu purtau arme.

În acea zi, Tatiana împreună cu ceilalți observatori veniseră într-un sat și, ca de obicei, discuta cu localnicii despre nevoile acestora – dacă au hrană, apă, medicamente, lucruri elementare, dar vitale în orice comunitate. Informația și datele adunate urmau să fie transmise către organizații de caritate, incLusiv către Crucea Roșie.

Pe lângă toate nevoile pe care le aveau, primarul satului s-a mai plâns că, de mai multe zile, sunt terorizați de rebeli înarmați. Săptămâna trecută le-au dat foc la câteva case, au răpit femei și le-au luat puținii bani pe care-i mai aveau.

Când discuta cu primarul, Tatiana a auzit un zgomot puternic de motoare venind din partea stângă a satului. Toți cei prezenți și-au întors privirile într-acolo. Spre ei, în plină viteză, goneau mașini de teren care săltau zgomotos la hopuri și care erau încărcate ochi cu oameni înarmați. Primarul satului s-a oprit la jumătate de cuvânt.

Mașinilie au virat spre grupul de pacificatori fără să scoată din viteză. Au frânat brusc, una după alta, chiar lângă ei. Bărbați de culoare de diferite vârste – înalți, slabi, au sărit agitați din mașini. I-au înconjurat și au început să strige la ei și să-i amenințe cu armele.

Erau nerași, îmbrăcați în haine murdare, unii - desculți, dar cu toții înarmați până în dinți cu automate și arme. Erau înfuriații și mulți. Mult mai numeroși decât pacificatorii.

Localnicii s-au dat la o parte. Toți colegii Tatianei au rămas pe loc. S-au grupat. Unul lângă altul. Tatiana le-a simțit atingerea corpurilor, respirația. A simțit cum s-au făcut un tot întreg. Asta i-a dat curaj.

Căpetenia bandei continua să se răstească dușmănos la observatori. Repeta aceleași fraze. „Ce căutați aici? De ce ați venit? Dac-ați venit, aici rămâneți! Toți!” Scăpăra de mânie. Au început să strige și alți rebeli, îmboldind nervoși cu armele pacificatorii.

Situația ieșea de sub control. Translatorul îi traducea Tatianei rapid strigătele răstite ale războinicilor. Pacificatorii rămâneau pe loc. Tatiana vedea și simțea că erau calmi și concentrați.

Ofițera Armatei Naționale îl urmărea atent pe liderul grupării. A reușit să-i prindă privirea și a început să-i vorbească liniștit. Conștientiza că singura lor șansă să plece teferi era să fie convingătoare. De ea depindea totul.

Și-a adunat toată puterea de voință ca să-și mențină calmul și să găsească rapid argumentele necesare. Nu avea timp pentru meditații. Puteau fi împușcați fără milă. Grupările militare din zonă erau războinice, aveau interese. Aici se aflau minele de aur. Mai multe bande înarmate voiau să le controleze.

Șeful rebelilor nu înceta să se agite. Țipa în gura mare, în limba songo, că pământurile satului îi aparțin și că nu are de gând să le cedeze. Translatorul traducea. Tatiana îi asculta cu atenție. Devenea clar motivul furiei. Nu pământurile satului, ci minele de aur de pe ele voiau războinicii să le mențină. Tatiana încerca să-i explice că pe ei, pacificatorii, nu-i interesează minele de aur. Cumpănit, cu răbdare, cu îngăduială, chiar. Dar, în același timp, cu un soi de fermitate care dădea greutate dovezilor. Îi repeta, că sunt pacificatori, că au venit cu pace, că vor să ajute băștinașii cu provizii cu apă și medicamente. Că au venit în sat cu gând bun, că au venit pentru că sătenii au nevoie de ajutor.

Ușor-ușor, căpetenia bandei s-a mai domolit. S-a ajuns la momentul, când translatorul putea traduce, pe rând, ce spunea fiecare și ascultau ce spune unul celuilalt. Până atunci Tatiana era întreruptă la jumătate de frază sau de cuvânt.

Într-un târziu, comandantul grupării s-a liniștit și le-a ordonat oamenilor săi să coboare armele și să-i lase pe pacificatori să plece. Rebelii, fără mare dorință, au rupt cercul, făcând un coridor îngust.

Pacificatorii au trecut prin coridoul viu al războinicilor și au urcat în Nisan-urile lor militare fără a privi în urmă. Au pornit rapid motoarele și au ieșit în viteză din sat. Tatiana s-a uitat la vitezometru. Arăta 250 km pe oră. Concomitent urmărea ce se întâmplă în jur în oglinda retrovizoare. Drumul era curat. Nimeni nu-i urmărea.

Atunci a tras adânc aer în piept de câteva ori și a răsuflat ușurată. S-a uitat la ceas. În sat au stat cam o oră. „O oră?! Parcă a fost o veșnicie!”

A încercat să reconstituie cele întâmplate, dar zadarnic – Nissan Patrol-ul îi purta dintr-o parte în alta la frecventele cotituri și-i sălta ca pe arcuri la fiecare hop. Groaznice drumuri! Practic, inexistente. Parcă ai merge prin miriște, dar nici miriște nu e – noroi împietrit și bolovani cât văd ochii, de să-ți lași aici toate roțile! Pentru o clipă, gândurile au dus-o la drumurile de acasă. A zâmbit în sinea ei. „Avem drumuri proaste?! Da, consideram că-s proaste până le-am văzut pe cele de aici." Mașina a scăzut din viteză când au trecut peste un pod, gata să se prăbușească. Acasă nu s-ar fi aventurat niciodată să treacă peste el nici pe jos...

În câteva ore, au ajuns la locul de dislocare al pacificatorilor. Aici, într-un târziu, Tatiana a putut în voie să întoarcă pe toate părțile incidentul din sat, primul de felul ăsta de când era aici. Mare aventură! Aici îi putea zice aventură. Acolo îi părea sfârșitul lumii. Putea să se-ncheie tragic? Cine știe? Se miră că a fost lucidă, răbdătoare și, mai ales, calmă. Calmitatea nu era în firea ei. Este foarte sociabilă, dar se aprinde ușor și, de obicei, răspunde în ping-pong la toate replicile. În acea zi n-a fost așa. A fost diferit, a fost ceva dincolo de ce știa până acum despre sine și despre puterea unei vorbe spuse pașnic, cumpătat, cu răbdare.

Pentru Tatiana, acesta a fost unul dintre momentele care a marcat-o cel mai mult în timpul misiunii de pacificare. Acest caz i-a pus la încercare curajul, competențele de comunicare și capacitatea de a-și menține calmul într-o situație de risc pentru viață. Viața ei și viața colegilor. A reușit. Au reușit toți împreună, cu toată echipa. Avea camarazi buni.

Întâmplarea a făcut ca, peste un timp, să se mai întâlniească cu căpetenia grupării militare. Acela, când a văzut-o, i-a întins mâna. „Înseamnă că sarcina a fost îndeplinită”, s-a gândit atunci Tatiana cu mândrie. În misiune, situații de acest fel se întâmplau des.

Criza mondială provocată de Covid-19 a agravat situația din țară și așa precară a popuației băștinașe. Respectarea măsurilor de igienă era cu totul problematică pentru majoritatea centrafricanilor care aveau acces redus la apă și săpun. Mulți dintre ei trăiau în tabere strămutate improvizate și suprapopulate. Apa mai ales devenea o provocare zilnică. Deseori apa era departe, nu întotdeauna potabilă, iar traseul - periculos. În asemenea condiții pandemia nu putea să nu facă ravagii.

Țara a fost închisă pentru aproape patru luni în care au fost anulate toate zborurile. Nu puteau fi aduse ajutoare umanitare. Stocurile de medicamente și de alimente existente s-au epuizat cu repeziciune. Cel mai mult au suferit numeroșii localnici total dependenți de ajutoarele Crucii Roșii și ale altor organizații caritabile internaționale.

Covid-ul a complicat enorm acțiunile pacificatorilor, în special, în comunicarea cu băștinașii. În măști sufocante pe o arșiță de 35-45 de grade, la distanță de unu-doi metri, nu le poți strânge mâna, nu-i poți îmbrățișa, nu le poți lua copiii în brațe. Și atunci, cum să le câștigi mai ușor încrederea?! Și apoi, nici pacificatorii, chiar vaccinați în mod obligator, nu erau feriți de Covid.

În același timp, purtătorul de cuvânt al operațiunii de pace a ONU, Vladimir Monteiro, a deplâns campania de dezinformare desfășurată de anumite forțe din Africa Centrală împotriva misiunii ONU în Republica Centrafricană, care urmărea să pună sub semnul întrebării angajamentul real al căștilor albastre militare, precum și imparțialitatea trupelor de menținere a păcii.

Ca peste tot, cel mai mult aveau de suferit localnicii neajutorați și împovărați de sărăcie. Tatiana a văzut multe și multe au marcat-o profund. Își ținea cu dinții lacrimile când vedea copii morți din cauza foamei. I se strângea inima de durere când vorbea cu bătrâni înfometați, care nu mai doreau să trăiască. I se umplea sufletul de tristețe amară când întâlnea mame care erau gata să-și vândă bebelușii nou-născuți ca să-și poată întreține restul copiilor.

A întâlnit un sat întreg de oameni abandonați, o comunitate restrânsă – numai femei și copii. Femei izgonite din satele lor pentru că, fiind abuzate, au născut copii, considerați de săteni nelegitimi.

Tatiana a lucrat cu acele femei. Erau speriate, neajutorate, încrâncenate. Unele erau violate din fragedă copilărie, maltratate, cu frică de bărbați. Erau lăsate de izbeliște de rude și prieteni. „Cum să te apropii de ele? Cum să le faci să-și deschidă sufletele? Cum să le convingi să-și verse necazul și amarul?” Tatiana a reușit. Cum? Nu neapărat prin cuvinte. Au vorbit inimi și suflete de femei, dincolo de care nu s-a făcut văzută nici uniforma militară, nici epolețiii, nici bereta albastră... Cu unele dintre femeile băștinașe Tatiana a reușit să se împrietenească, iar copilașii lor au purtat hăinuțe „Made in Moldova”.

Problema rezidă în relațiile culturale. Ele pleacă în zonele cu societate patriarhală, unde femeile trebuie să stea la bucătărie, să aibă grijă de familie și nu sunt percepute ca militare care asigură securitatea. Și atunci ele trebuie să combată stereotipuri în mediul în care activează – să demonstreze că ele sunt profesioniste, că sunt aici ca să asigure securitatea alături de bărbați.

De altfel, rezoluțiile internaționale solicită participarea tot mai activă a femeilor în astfel de misiuni pentru că s-a demonstrat că situațiile de conflict și post-conflict afectează diferit bărbații și femeile, fetele și băieții. Femeile suferă mai mult ca urmare a acestor conflicte. Și când militarii sunt într-o misiune internațională, deseori, reieșind din specificul cultural, femeile băștinașe sunt mai dispuse să discute despre probleme și necesități cu femeile pacificatoare, decât cu bărbații pacificatori. În acest sens, este de apreciat și există o tendință națională să pregătească femei militare care ar putea să participe în misiuni de menținere a păcii”, spune Natalia Albu, expertă în domeniul gender, autoarea Raportului de evaluare al Programului național de implementare a Rezoluției 1325 a Consiliului de Securitate al ONU privind Femeile, Pacea și Securitatea pentru anii 2018-2021 si Planul de Acțiuni cu privire la punerea în aplicare a acestuia.

Rezoluția 1325 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite privind Femeile, Pacea și Securitatea a fost aprobată în unanimitate cu 21 de ani în urmă de către toate țările membre ONU. Este prima rezoluție care abordează impactul războiului asupra femeilor și contribuția femeilor la soluționarea conflictelor și la pacea durabilă.

Prin adoptarea, pe 31 octombrie 2000, a Rezoluției 1325, a fost recunoscut efectul disproporționat al conflictelor armate asupra femeilor și fetelor și s-a subliniat rolul esențial al femeilor în prevenirea conflictelor, în situații de postconflict, precum și în eforturile de reconstrucție.

Rezoluția ONU solicită tuturor actorilor să protejeze drepturile femeilor, să prevină violența asupra femeilor și fetelor, să țină seama de nevoile și prioritățile acestora și să implice femeile în procesele de prevenire a conflictelor, de reglementare a conflictelor, precum și de reconstrucție post-conflict.

Până în prezent, 100 de state membre ale ONU au adoptat planuri de acțiuni privind transpunerea în practică a agendei Femeile, Pacea și Securitatea (conform datelor „PeaceWomen", program al Ligii Internaționale a Femeilor pentru Pace și Libertate (WILPF), cea mai veche organizație de femei pentru pace din lume).

În anul 2018, și Republica Moldova și-a reconfirmat angajamentele asumate la nivel internațional și a aprobat un Program național privind implementarea Rezoluției 1325, iar Ministerul Apărării, la rândul său, a elaborat un Plan sectorial în care s-au regăsit acțiuni concrete în vederea înlăturării barierelor care reduc reprezentarea și participarea activă a femeilor în sistemul de securitate și apărare.

Autoarea materialului: Tatiana Bunduchi
Foto și video: Vlaicu Bunduchi