Pe când eram copil spuneam acestei localităţi Edniţî şi asta din motivul că aşa auzeam de la cei mai mari. Oficial localitatea era Edineţ şi se afla foarte aproape de Parcova mea. Mergeam destul de des şi eram captat de imaginile pe care le vedeam pe acolo – mai ales la gara auto şi piaţă. Totul mi se părea un spectacol atât de interesant încât rămâneam cu gura căscată. Cei mai trăsniţi actori erau pentru mine ţiganii – mereu gălăgioşi, când nu le plăcea ceva treceau la o limbă pe care doar ei o înţelegeau, cei drept sudalmele erau inspirate din rusă sau moldovenească, aşa-i spuneam limbii noastre pe atunci. Oamenii cu pielea tuciurie erau spaima pentru noi copii şi ţin minte că atunci când făceam vreo boacănă eram speriaţi că ne vor da la ţigani. Oricât de rău s-ar fi vorbit despre ei, mă impresiona ceva, foarte mult, unirea şi dorinţa lor de a se ajuta reciproc.
Îmi plăcea Edineţul pentru că avea multe cafenele cu îngheţată, un parc de cultură şi odihnă deosebit, o mini-grădină zoologică şi lebede pe lac.
Acum câţiva ani (prin 2009), revenit la Edineţ am fost cuprins de tristeţe. Multe nu mai erau aşa cum le ştiam eu. Nu că aş fi nostalgic, dar chiar impresiona tot ce avea Edineţul copilăriei mele. Oricum, nutream speranţa că lucrurile se vor schimba. Zilele trecute m-am bucurat le revederea cu Edineţul drag. Grădina Publică „Vasile Alecsandri”, frumoasă precum odinioară, plină de miresme şi culori. „De veghe” stau firile gânditoare ale neamului. Chiar de la intrare se află busturile lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Buzdugan, Eugen Coşeriu.
Profesorul de limba şi literatură română Contantin Cojocaru, actualmente primar de Edineţ, scrie în „Edineţ – file de istorie”: „Un loc pitoresc aparte, care-i frapează din start pe cei ce vizitează Edineţul atât prin farmecul natural, cât şi prin priveliştea deosebită de basm este anume Grădina Publică „Vasile Alecsandri”.
Clădirile Muzeului de Studiere a Ţinutului , precum şi Muzeului de Artă Populară au valoare istorică, fiind construite în anii 1922 – 1924 de evreul Druţ Leimban Şmil. Ulterior, acestea au fost transmise de către Societatea evreiască spitalului. Potrivit datelor, în Muzeul de Artă Populară, cândva a activat o sinagogă. În anii celui de-al doilea război mondial, în ambele clădiri s-a aflat statul-major al regimentului de grăniceri 123. După război, în clădirea principală a muzeului a activat policlinică raională şi stomatologică.
La 29 mai 1982 este vernisată prima expoziţie de la Muzeul Ţinutului din Edineţ. Muzeul de Artă Populară a fost deschis la 15 ianuarie 1993.
În Edineţ există clădiri despre care în anii copilăriei mele nu ştiam prea multe şi nu pentru că nu eram curios să aflu istoria acestora, ci pentru că trecutul lor era lăsat într-un con de umbră. Am trecut de foarte multe pe la Şcoala medie mixtă nr.1 (cu predare în limbile română şi rusă) şi Liceul Teoretic „D.Cantemir”, dar abia prin anii ’90 ai secolului trecut am citit că aici a fost cândva (1873 – 1931) un Seminar Teologic. Edificiile, ridicate în a doua jumătate a secolului XIX, ar putea fi vizitate, mai ales că aici şi-a făcut studiile renumitul om politic Pan Halippa. Astăzi, unul dintre liceele de forţă de la Edineţ poartă numele ilustrei personalităţi.
Edineţul poate fi considerată citadela cea mai de seamă a nordului. Este una din cele mai vechi localităţi din partea de sus a Basarabiei, atestată documentar la 15 iunie 1431, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. În acele vremuri se numea: Vedinţi, Viadici, Iadinţi şi Iadniţa. Cică denumirea localităţii ar proveni de la un turc pe nume Edin, care avea o cârciumă pe malul unui râuleţ. Este doar o presupunere, însă alte date de unde o fi provenit denumirea de Edineţ nu se cunosc. Până în secolul al XIX-lea, Edineţul este numit sat, apoi tot mai des târg.
Edineţul este şi o vatră de vestiţi lăutari. Încă în 1945 a fost fondată prima orchestră, condusă de rapsodul Ioniţă Bolgaru. Şi astăzi oamenii de pe la Nord vorbesc cu mari emoţii şi simpatie despre lăutarii Mechiu Ciobanu, Vasilică Dobrogeanu, Nicolae Banu etc. Orchestra „Ciocârlia” de la Edineţ l-a avut în fruntea sa şi pe maestrul Nicolae Botgros. De altfel, aici, marele lăutar şi-a început cariera artistică. Tot împreună cu Orchestra „Ciocârlia” a făcut primii paşi pe scenă profesionistă interpreta de muzică populară Lidia Bejenaru. Orchestra „Ciocârlia” este mândria Edineţului, e mai mult decât o pagină în istorie, este o carte de vizită.
Edineţul rămâne mereu în inimă ca una dintre cele mai dragi localităţi ale Basarabiei. M-am născut la maternitatea de aici, am fost înregistrat la Oficiul Stării Civile, am fost botezat la biserica „Sfântul Vasile cel Mare”…
