După acea nenorocită interdicţie de-a intra în România, iată că peste o jumate de an am trecut Prutul şi mi-am putut revedea Patria. Nu fără incidente însă la vamă. Un funcţionar, în loc de nume pe ecuson avea nişte cifre, 3345, pare-mi-se, a găsit că nevastă-mea avea cu un pachet de ţigări mai mult. Drept pentru care m-a somat să golesc măruntaiele genţilor. Ceea ce am şi făcut. Dar asta mi-a luat ceva timp, spre disperarea şi indignarea şoferilor autocarului, care m-au încondeiat în sala pustie. Şoferii, la fel ca şi călătorii, ne ameninţau că o să plece fără noi. Vocile lor nemulţumite mi se împlântau ca nişte ace în urechi. Pe de altă parte, mă zorea şi 3345. În sfârşit, am golit genţile. Dar 3345 a luat haină cu haină şi a pipăit-o cu mare atenţie, de parcă era sigur că va descoperi un mare lot de ţigări. După felul cum se purta, ai fi zis că i-a mirosit pe contrabandişti. Eu, care nu mai fumez de şapte ani, şi nevastă-mea, în ochii lui eram nişte contrabandişti sadea. După ce mi-a fluturat în faţă şi ultima mea haină, trebuise să înghită găluşca şi să accepte că nevastă-mea nu-l minţise. Dar nu, 3345 nu vroia să-şi recunoască înfrângerea şi vru s-o amendeze pe nevastă-mea că a încercat să treacă vama nu cu trei pachete de ţigări, ci cu patru. „Şi care ar fi alternativă la amendă?”, l-am întrebat eu, timid. „Ce alternativă?” „Să-i dau foc pachetului, de exemplu.” „Cum să nu, îl puteţi arunca la coşul de gunoi.” Zis şi făcut. Am ieşit din clădirea vamei escortat de 3345 şi de colegii acestuia. Cei doi şoferi ai autocarului m-au împresurat în faţa pubelei, unde am aruncat pachetul. „Nu aşa, se luă de mine 3345, ar trebui să rupeţi ţigară, cu ţigară, şi nu numai să le rupeţi, ci să le distrugeţi.” Am scos pachetul din pubelă şi l-am desfăcut. Am luat ţigară cu ţigară şi le-am rupt. Le-am rupt în vreo cinci locuri. Mai întâi, le-am decapitat filtrele, după care le-am înjumătăţit, apoi iar le-am înjumătăţit, pe urmă le-am fărâmiţat cu degetele, la sugestia lui 3345. Nevastă-mea, în vremea asta, băga hainele în genţi. Ce bucurie am trăit când am rupt şi ultima ţigară. O bucurie care s-a transformat în curând în scârbă când mi-am ridicat ochii din pubelă şi am căutat autocarul. Acesta nu mai era în vamă. Autobuzul plecase fără noi.
Am părăsit vama pe jos, pentru că 3345 nu ne-a permis acolo să facem autostopul. Abia peste o oră, inima mi-a mai revenit în piept, când am putut opri un alt autobuz. Dar în autocarul ăla care mergea spre Braşov, rula un film de groază rusesc, cu sonorul dat la maxim. Am nimerit din lac în puţ.
La Braşov, am mers la înmormântarea poetului Andrei Bodiu, străbătând oraşul dintr-un capăt în altul cu două garoafe roşii în mână.
