E liniște în satul Ciutești. Un copil își trage leneș papucii care-i cad din picioare, iar două femei își găsesc de lucru prin curte. E vineri. Cea mai mare parte a localnicilor sunt la cele două înmormântări din sat: o femeie născută în '35 și un bărbat din '53. În fiecare zi, satul devine tot mai pustiu, la fel ca multe localități din Moldova. „Puțină activitate și viață e în sat", constată Ana Stamati din Ciutești.

Familia Stamati este cea care încearcă să animeze viața din sat și să păstreze cultura și amintirile satului adunate la un muzeu. „Tata e ca un copil care visează să schimbe lucrurile și că într-o zi oamenii vor deveni mai puțin indiferenți față de cultură. Acest vis ni l-a transmis și nouă, copiilor, care vrem să-l ajutăm. În caz contrar, casa de cultură ar fi devenit ca cea din satul vecin, de exemplu, care este dărâmată și ruinile nu i se mai văd sub buruianul înalt care a crescut", spune Ana.

Satul cu drumul proaspăt asfaltat și case îngrijite, totuși, parcă își pierde din culoare. Liniștea se asociază perfect cu clădirea gri cu două etaje din centrul localității. Casa de cultură pare ca o piesă uitată și invizibilă pentru puținii localnici care trec prin fața scărilor pe alocuri sparte. Cu toate acestea, casa de cultură este vie și se dezvoltă. „De vină" a fost o tabără de creație, organizată de familia Stamati. Timp de zece zile, opt designeri și arhitecți au creat obiecte inspirate de pâine. Asta începând de la semănat până la pâinea proaspăt scoasă din cuptor. Tinerii au urmărit munca și îndeletnicirile mai multor meșteri populari de prin zonă, după care au început să lucreze la propriile lucrări. „Diminețile găteam micul dejun, apoi prânzul și cina le făcea o femeie din sat. În fiecare seară organizam proiecții de film la care veneau nu doar „taberiștii", cum îi numeam noi, dar și copiii. În acele zile satul a prins viață. Fiecare om știa că iată, dimineața la ora 8:00, tinerii vor merge spre casa de cultură, serile se vor plimba prin sat, vor vorbi, fotografia etc. A fost multă muncă, dar după asta eu m-am liniștit, iar ei, tata și fratele - nu", râde Ana.

După tabără a urmat amenajarea noului muzeu. Cu resurse proprii au început să repare o sală luminoasă și închisă de mai bine de câteva decenii. „Atunci am făcut un apel prin sat și le-am spus că avem nevoie de ajutorul localnicilor, dar aproape nimeni nu a reacționat. Au venit prietenii din Chișinău și verișorii din sudul Moldovei ca să amenajeze muzeul satului Ciutești", spune dezamăgită Ana. Singura bucurie a fost, însă, când copiii s-au implicat entuziasmați în pregătiri.

După două luni de muncă, a prins contur muzeul „Meșteșug și design", amplasat la etajul doi în casa de cultură, într-o sală spațioasă, cu geamuri pe tot peretele stâng și pereți în culori pastelate.

Apoi au fost închise mai multe întreprinderi, oamenii au rămas fără lucru și și-au găsit refugiul în alte țări, iar în sat au rămas mai mulți bătrâni care au uitat de odihnă, de tradiții, de concerte săptămânale și de casa de cultură unde veneau să privească vreun film sau vreun concert.

Ana își amintește cum oamenii se adunau aproape în fiecare seară la casa de cultură. „Eram mică și urmăream încântată cum stăteau oamenii în rând la film sau la concertul lui Adrian Ursu, Irina și Anatol Bivol. Asta a fost până în 2005, iar acum cheia e sub pietricică, vorba ceea", spune ea cu tristețe, privind spre ușa cafenie cu dungi albastre închisă și țintuită cu un cui.

Acum, sala de spectacole este folosită ca depozit, iar cheia ei este demult pierdută undeva în vreun sertar și poate fi deschisă doar din interior, dând zăvorul la o parte, după care urmează mai multe ghionturi cu șoldul și ușa care se deschide greu pe fundalul sonor al unui scârțâit apăsat. „Înainte când treceai pe lângă casa de cultură, auzeai din toate colțurile repetiții și cântece, iar acum este liniște", spune Grigore Stamati, trecându-și mâna peste bărbie și urcând scările spre etajul doi, unde găsim un muzeu modern, spațios și care te surprinde plăcut cu obiectele pe care le descoperi și peretele drept de la intrare, care e împânzit cu măști și picturi create în cadrul orelor de la Școala de Pictură deschisă de Grigore.

Grigore Stamati este directorul casei de cultură din Ciutești. El este cel care la sfârșitul anilor '80 a deschis o școală de arte plastice în sat. Tot el a fost cel care a participat la formarea unui ansamblu de bărbați. El a fost cel care a adunat de pe la gunoiști lucrurile de valoare tradițională pe care oamenii le-au aruncat revenind de peste hotare și cumpărându-și obiecte din plastic. „El le salva de la gunoiște, iar mama îi spunea: mai ai să aduni atâtea nebunii? El zâmbea și le ducea la casa de cultură, le spăla, șlefuia, îngrijea și visa să deschidă un muzeu al satului. Acum i-a reușit acest lucru", povestește Ana, privind cu căldură la tatăl ei - „un tată care visează frumos", completează ea.

La fel de entuziasmat este și Grigore, care obosit după ce a participat la cele două înmormântări din sat își țintește privirea pe câteva scăunele din lemn, folosite de strămoșii noștri atât pentru a se odihni, cât și pentru a amesteca mămăliga în ceaun, fixându-l între piciorușe. „El este un fel de motoraș. Familia încearcă să-l ajute, dar și el se demotivează atunci când vede că în timp ce încearcă să meargă înainte, cineva îți spune: la ce bun?", spune încet Ana, privind grijulie spre tatăl său, un bărbat cu fața arsă de soare și riduri fine la colțul ochilor.

Pandemia a anulat tabăra din acest an, dar nu a anulat și dorința familiei Stamati de a continua. „Vrem să facem această clădire - un spațiu viu, un fel de hub unde să vină copiii, localnicii, dar și oamenii din orașe. E greu să facem totul singuri, de aceea încercăm să-i chemăm și pe alții", zâmbește Mihai, schițând pe o foaie câteva obiecte, stând la o masă lungă de lemn deasupra căruia este un proiector transformat în lampă.