240 de milioane din copiii din întreaga lume trăiesc cu o formă de dizabilitate. Mulți dintre ei se confruntă cu prejudecăți și marginalizare, iar probleme lor rămân deseori nespuse și neobservate de cei din jur. Copiii și adolescenții cu nevoi speciale prezintă un risc de până la patru ori mai mare de a suferi de violență fizică și sexuală. Iar în cadrul fenomenului de bullying, copiii și adolescenții cu nevoi speciale au de trei ori mai multe șanse de a fi hărțuiți, în comparație cu alți colegi.

Am discutat cu părinții copiilor cu dizabilități, dar și cu psihologul Sergiu Toma, pentru descoperi efectele violenței asupra copiilor cu nevoi speciale, dar și care sunt soluțiile pentru a preveni acest fenomen.

Aurica Atonov a adus-o pe lume pe Daria în 1986, la 21 de ani, când despre sindromul Down se vorbea și se cunoștea puțin. Când Daria a mai crescut, Aurica a dus-o la grădiniță. Însă ceilalți părinți au fost împotrivă ca Daria să fie alături de copiii lor. Astfel, Aurica a decis să-și educe fiica acasă.

„Odată, când Dașa avea șase anișori, a mers la terenul de joacă, iar eu eram alături și o supravegheam. Într-un moment am observat că copiii aruncă cu pietre în ea. A început să arunce o fetiță, iar alții s-au alăturat”, povestește femeia. Chiar dacă a mers la părinții fetei și a încercat să discute despre comportamentul ei, aceștia nu s-au arătat alarmați. „Mi-au spus că astfel de copii trebuie ținuți în casă, nu au ce căuta afară”, își amintește femeia.

Aurica adaugă că violența și bullying-ul persistă nu doar asupra copiilor și adolescenților cu nevoi speciale, însă aceștia par să fie o „țintă” mai ușoară.

„Ea acum are 38 de ani, dar noi continuăm să mergem pe stradă de mână. Mă tem că cineva se va uita urât la ea sau îi va spune ceva urât. Acum nu mai este copil și se poate apăra, dar pentru mine frica încă persistă”, mărturisește femeia.

Din păcate maturii și copiii cu sindromul Down se confruntă cu hărțuirea, în special verbală și în zile de azi. „Cu ceva timp în urmă mergeam în troleibuz cu Daria și alți doi copii cu sindromul Down și părinții lor, iar câțiva tineri, de 16-17 ani, au început să râdă de ei, să zică cuvinte jignitoare. Dașa a scos telefonul și a început să-i filmeze, iar ei au început să râdă mai tare”, povestește femeia. Atunci Dașa a izbucnit în plâns, iar mama ei a trebuit să-i explice că nu este vina ei, de vină este lipsa de educație și înțelegere a tinerilor.

Aurica spune că, chiar dacă a încercat să explice tinerilor din troleibuz că nu se comportă adecvat, înțelege că asta nu este suficient pentru a schimba ceva. „Mai eficient ar fi dacă copiii și tinerii ar fi implicați în activități alături de persoane cu nevoie speciale, pentru a înțelege că sunt la fel ca ei, să învețe să fie mai empatici.”

Părinții copiilor și maturilor cu sindromul Down încearcă să fie mereu alături de ei, pentru că aceștia nu dispun de suficiente mecanisme pentru a se proteja sau reproșa atunci când sunt hărțuiți.

„Atunci când mergem pe drum și cineva se uită insistent la Dașa și ea întreabă de ce, eu îi spun că ea este vedetă, iar oamenii o cunosc pentru că au văzut-o la TV. Iar dacă cineva o supără, îi spun că el nu înțelege nimic, nu e vina ta, asta nu ar trebui să te întristeze”, explică Aurica.

Bogdan are 13 ani și este primul copil al Xeniei Telechi și al soțului ei. Cuplul mai are doi copii, Maria-Elena de 11 ani și Ana-Ioana de doi ani. Locuiesc în satul Peresecina, Orhei. La început Bogdan părea un copil sănătos, însă, pe măsură ce creștea, familia a început să-și pună semne de întrebare. Când băiatul avea doi ani și jumătate, după multe vizite la doctori și diagnoze neconfirmate, medicii s-au oprit la autism.

Încă de la grădiniță Bogdan s-a confruntat cu violența verbală și inacceptare. „Era deseori neglijat de educatori, lăsat să stea singur într-un colț. Eucatorii ne spuneau că Bogdan nu este un copil cum trebuie și chiar îl numeau debil”, povestește Xenia.

Femeia recunoaște că atunci era tânără, nu știa prea multe despre diagnoza fiului ei sau cum să reacționeze în astfel de situații. A ajuns să se certe cu educatoarele, iar cuvintele urâte au curs și asupra copilului, dar și asupra ei.

„Nu doar educatoarele nu îl acceptau pe Bogdan, ci și ceilalți copii din grupă. Copiii spuneau: dați-vă într-o parte, nu vă jucați cu Bogdan, el nu este ca noi”, povestește Xenia. Nici educatorii, nici instituția nu erau pregătiți să lucreze corect cu Bogdan. De cele mai multe ori el era pur și simplu lăsat într-o parte, singur. Atunci când era mic, Bogdan nu înțelegea ce se întâmplă în jurul său, nu înțelegea că colegii și educatorii nu îl acceptă.

„Nu știu cum este la oraș, dar la sat copiii sunt etichetați. Totul începe de la grădiniță, dacă copilul este etichetat la grădiniță, merge cu aceeași etichetă și la școală”, afirmă Xenia.

Totuși, când Bogdan a mers în clasele primare, alături de un asistent personal, adică sora Xeniei, lucrurile păreau să se fi îmbunătățit. „Profesoara pe care o aveam în clasele primare le spunea mereu colegilor că Bogdan este un copil mai deosebit, dar este un copil ca și ceilalți”, povestește Xenia. Însă, începând cu clasa V-a lucrurile s-au schimbat, colegii au început să-l ocolească pe Bogdan, uneori râd de el sau îl arată cu degetul. Chiar dacă vârsta biologică a lui Bogdan este de 13 ani, mintal el este la nivelul unui copil 2-4 ani. „Atunci când se întâmpla ca cineva să-l bruscheze, el izbucnește în lacrimi și vine la mine să mă cuprindă, spunând mama”, povestește Xenia.

Se întâmplă ca și în stradă Bogdan să fie bruscat de trecători. Iar unii dintre vecini i-au spus Xeniei că ar trebui să-l țină pe fiul ei închis în casă. „În aceste momente am un sentiment de vină, că nu am putut să fac mai multe pentru copilul meu. Simt că suntem singuri, iar cei din jur sunt ostili față de copilul meu și familia noastră”, mărturisește Xenia.

Psihologul Sergiu Toma spune că violența și hărțuirea împotriva copiilor și adolescenților cu dizabilități poate fi explicată prin lipsa experienței de conviețuire alături de ei. „Drept rezultat, ceilalți copiii tind să se comporte cum știu sau cum le vine. Este mai complicat pentru ei, pentru că de multe ori comportamentul copiilor cu nevoi speciale nu este clar pentru ei.” Psihologul adaugă că în această situație, pentru copii este firesc să se retragă, să nu interacționeze, pentru că nu știu cum să o facă.

Sergiu Toma spune că, de cele mai multe ori, copiii cu dizabilități sunt crescuți într-un mediu protectiv, iar atunci când ies în afara acestuia, unde nu au parte de aceeași protecție din partea celor din jur, șocul este și mai mare, iar copiii pot fi mai vulnerabili din cauza dizabilității.

Reziliența sau rezistența la factorii de stres din jur se formează din primii ani de viață ai copiilor și este un proces treptat. „Indiferent dacă vorbim despre un copil cu nevoi speciale, sau nu, rolul părinților este să-i explice că în lume există, simplu vorbind, și oameni buni, și oameni răi. Astfel, el trebuie să fie pregătit că cineva poate să nu-l accepte sau să se comporte urât cu el”, afirmă psihologul.

Iată și câteva sugestii de la Sergiu Toma pentru părinți.

Desigur, nu doar părinții copiilor cu dizabilități trebuie să ducă povara creării unei societăți mai tolerante. Sergiu Toma spune că prezența în clasă și în școală a unui copil cu nevoi speciale este un factor de risc de apariție a bullying-ului. Rolul cadrelor didactice este să pregătească terenul, să explice elevilor că orice manifestare violentă nu va fi tolerată. Profesorii trebuie să ajute copiii să creeze un mediu în care există respect reciproc și în care elevii știu că pot apela la cadrele didactice atunci când cineva se comportă urât sau există situații neclare pentru ei. Astfel, se construiește cultura de conviețuire în comun.

„Trebuie să înțelegem că prevenirea comportamentelor violente nu înseamnă să faci ca ele să nu apară niciodată. Dar înseamnă să creezi un mediu în care există alte modalități prin care copiii și adolescenții pot să se afirme, să soluționeze o problemă, să-și exprime nemulțumirea, fără a apela la vreo formă de violență.”

Psihologul Sergiu Toma spune că atunci când vorbim despre asistența copiilor care s-au confruntat cu diverse forme de bullying, indiferent dacă sunt cu nevoi speciale sau nu, e necesară o abordare multidirecțională. „Trebuie să lucrăm nu doar cu copilul care s-a confruntat cu bullying-ul, ci și cu părinții, copiii care au manifestat un astfel de comportament, profesorii și cu oricine altcineva care a fost implicat. Astfel, putem înțelege mai bine situația și găsi soluții.”

Text de Ecaterina Buruiană
Editare de Anastasia Condruc
Ilustrații de Dana Dubălaru