Cum m-am transformat din observatoare în participantă la o ședință de terapie de grup
Scaunele sunt aranjate în formă de cerc, încât fiecare să se poată vedea și asculta problemele care îl macină pe necunoscutul de alături. Îi cunoști prenumele și poate cel mai dureros fragment al vieții. Iar acest lucru este suficient. Ești acolo să găsești susținere, dar și s-o oferi. După aceste ședințe de grup, asistate de un/o psihoterapeut/ă, ieși cu un bagaj de gânduri despletite și simți că poți să respiri…
Aceasta este imaginea pe care o prezintă filmele. Dar ce se întâmplă în realitate și cum se desfășoară aceste ședințe la noi, în Moldova? Asta m-am întrebat într-o zi, iar acest gând m-a adus la una dintre ședințele grupului de suport care are loc zilnic, începând cu ora 17:00, gratuit, la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica.
Aceasta este imaginea pe care o prezintă filmele. Dar ce se întâmplă în realitate și cum se desfășoară aceste ședințe la noi, în Moldova? Asta m-am întrebat într-o zi, iar acest gând m-a adus la una dintre ședințele grupului de suport care are loc zilnic, începând cu ora 17:00, gratuit, la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica.
Ceea ce am să scriu mai jos s-ar putea să te uimească, poate chiar te vei grăbi să închizi ferestruica, dar aș vrea să-i dai o șansă și să gândești dincolo de această „nebunie”.
Pietrele din creier
Este miercuri, ora 16:45. Ies dintr-un troleibuz plin vârf și parcurg cei 500 m cu pas rapid. Broboanele de transpirație îmi împânzesc fața. Umiditatea din aer îmi umple plămânii. Intru în clădirea verde a Centrului și mă las întâmpinată de liniște și de o răcoare plăcută. În sala de ședințe de la etajul trei, șase persoane discută cu psihoterapeutul Andrei Cociug. Subiectul - noutăți, gânduri și idei cu care reușesc să umple cele 10 minute de așteptare.
Activitățile, profesiile, interesele și orgoliile sunt lăsate în spatele ușii de lemn, cu o sticlă galbenă încadrată în mijloc. Tot mai mulți oameni se adună în sala de ședință. Sunt 11, apoi 15. Sunt cu diferite vârste, parcă colectați din lumi diverse și, totuși, în această încăpere par un mecanism sincronizat. Pentru unii, aceste ședințe au devenit o rutină săptămânală, iar pentru alții - un experiment la care participă, încercând să se detașeze.
Activitățile, profesiile, interesele și orgoliile sunt lăsate în spatele ușii de lemn, cu o sticlă galbenă încadrată în mijloc. Tot mai mulți oameni se adună în sala de ședință. Sunt 11, apoi 15. Sunt cu diferite vârste, parcă colectați din lumi diverse și, totuși, în această încăpere par un mecanism sincronizat. Pentru unii, aceste ședințe au devenit o rutină săptămânală, iar pentru alții - un experiment la care participă, încercând să se detașeze.
Ședințele grupului de suport organizate de Centrul Comunitar de Sănătate Mintală Botanica sunt gratuite și au loc în fiecare zi, începând cu ora 17:00. Sunt mai mulți psihoterapeuți care au zilele lor de ședințe cu aceste grupuri, la care poate veni oricine dorește, fără înregistrare prealabilă.
Ceasul cu marginile verzi indică ora 17:00. Discuția despre lucrurile care contează sau mai puțin treptat ajung să contureze problemele unui participant la ședință. „Poate vorbim astăzi despre problemele tale?”, îl întreabă psihoterapeutul cu o voce lejeră și amicală. Geamurile sunt închise, pentru a nu permite zgomotului de afară să pătrundă în încăpere, iar *Ilie alege propoziția care îi definește starea și care devine motto-ul acelei ședințe: „Am ostenit”.
Ilie ia markerul de culoare neagră și albastră și încearcă să deseneze pe tablă vizualizarea problemelor lui. Le vede ca pe niște pietre, le lărgește marginile o dată și apoi încă o dată. La început sunt patru pietre, apoi mai apare una, dar nu întârzie să fie conturată și a șasea de la care pornesc toate celelalte pietre (probleme, n.red.). Ilie, apoi, le unește prin linii și săgeți. Tabloul de pe tablă ia forma unei caracatițe cu multe tentacule.
„Problemele tale trebuie transformate în personaje. Găsește câte un participant care să joace rolul fiecărei pietre”, îi explică psihoterapeutul, iar eu îmi amintesc despre discuția pe care am purtat-o anterior cu Andrei Cociug. Îmi povestea că ședințele sale pentru grupul de suport se transformă deseori în piese de teatru, în care participanții sunt actorii care-și joacă propriile frici, trăiri și neclarități. „Oamenii vin aici pentru că în creierul lor este haos, iar scopul meu este să-i ajut să vadă lucrurile clar. În acest sens, de multe ori ne ajută teatrul. Când totul pare doar un joc, oamenii ajung să se deschidă și lucrurile să iasă la suprafață, fără să le forțăm”, spune psihoterapeutul.
Improvizația
Ilie devine regizorul acestei piese cu probleme. Pietrele se transformă în oameni și capătă chipuri, iar eu, dintr-o observatoare, preiau rolul pietrei nr. 4. Rolul pe care mi-l dă este să zâmbesc și să stau cățărată cu picioarele pe scaun.
Piatra 1 trebuie să stea cu mâinile în sus de parcă ar sprijini un perete imaginar. Piatra 2 stă relaxată, piatra 3 nu se mișcă, piatra 5 se ține de cap, piatra 6 își păstrează ceașca de ceai în mână, iar „Am” și „Ostenit”, care și ele, la rândul său, au devenit două personaje separate, se sprijină de un perete de lângă geam. Peste un minut, toate pietrele pot face orice își doresc și începe improvizația.
Piatra 1 trebuie să stea cu mâinile în sus de parcă ar sprijini un perete imaginar. Piatra 2 stă relaxată, piatra 3 nu se mișcă, piatra 5 se ține de cap, piatra 6 își păstrează ceașca de ceai în mână, iar „Am” și „Ostenit”, care și ele, la rândul său, au devenit două personaje separate, se sprijină de un perete de lângă geam. Peste un minut, toate pietrele pot face orice își doresc și începe improvizația.
Metoda constelațiilor este folosită pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm zi de zi. Aceasta dezvăluie emoțiile noastre profunde, la nivel conștient și inconștient.
Termenul de „constelație” nu are nimic de-a face cu spațiul cosmic, cu astrologia sau cu alte referiri științifice. „A face o constelație”, în cadrul grupului de participanți, se referă la a configura o imagine în spațiu, invitând în diferite roluri diverși participanți din grup. În funcție de cum sunt poziționați aceștia și de mișcarea lor ulterioară se conturează o imagine cu sens pentru cei implicați, iar această imagine poartă numele de „constelație”.
În constelații, perspectiva nu este individuală, ci colectivă, deoarece devenim conștienți nu doar de noi ca persoană unică, ci parte a unui grup, a unei comunități. Grupul are rol de susținere emoțională și energetică și ajută clientul să-și integreze mai multe părți conflictuale din el. Energia creată în grup devine un suport pentru fiecare participant și acest lucru consolidează încrederea și deschiderea către sine și ceilalți. Metoda constelațiilor face apel totodată la a învăța să ne asumăm responsabilitatea propriilor trăiri și dificultăți date de provocările vieții și să le confruntăm în mod demn, existând cel puțin o soluție pentru fiecare obstacol întâlnit și cel puțin o lecție frumoasă în spatele fiecărei experiențe.
În esență, a fi realist și totodată pozitiv, deși pare dificil, reprezintă atitudinea cea mai constructivă care ne ajută să ne autodepășim și să evoluăm ca ființe umane.
Termenul de „constelație” nu are nimic de-a face cu spațiul cosmic, cu astrologia sau cu alte referiri științifice. „A face o constelație”, în cadrul grupului de participanți, se referă la a configura o imagine în spațiu, invitând în diferite roluri diverși participanți din grup. În funcție de cum sunt poziționați aceștia și de mișcarea lor ulterioară se conturează o imagine cu sens pentru cei implicați, iar această imagine poartă numele de „constelație”.
În constelații, perspectiva nu este individuală, ci colectivă, deoarece devenim conștienți nu doar de noi ca persoană unică, ci parte a unui grup, a unei comunități. Grupul are rol de susținere emoțională și energetică și ajută clientul să-și integreze mai multe părți conflictuale din el. Energia creată în grup devine un suport pentru fiecare participant și acest lucru consolidează încrederea și deschiderea către sine și ceilalți. Metoda constelațiilor face apel totodată la a învăța să ne asumăm responsabilitatea propriilor trăiri și dificultăți date de provocările vieții și să le confruntăm în mod demn, existând cel puțin o soluție pentru fiecare obstacol întâlnit și cel puțin o lecție frumoasă în spatele fiecărei experiențe.
În esență, a fi realist și totodată pozitiv, deși pare dificil, reprezintă atitudinea cea mai constructivă care ne ajută să ne autodepășim și să evoluăm ca ființe umane.
Stau cocoțată pe scaun și privesc de sus „scena”. Ce faci dacă ți se spune că poți face tot ce vrei? Cu această întrebare am început să dansez într-un stil disco împiedicat. Mă gândeam că nu va dura mai mult de cinci minute. Minutele treceau, dar niciun „Stop” nu răsuna.
Văd cum o participantă a ședinței care joacă rolul pietrei nr. 1 se apropie. Mă întreabă cum mă simt, recunoscând că este „o pietricică tristă și în căutare de soluții”. Am întrebat-o dacă nu îi este greu să stea de atâta timp cu mâinile ridicate și atunci le coboară, parcă abia atunci înțelegând că i-au amorțit puțin. Dacă la început totul mi se părea comic și parcă rupt dintr-un haos neclar, apoi când i-am văzut cum și-au luat în serios rolul, m-am lăsat purtată de val, pentru a vedea unde au să mă ducă aceste dialoguri. O „pietricică” care s-a identificat ca „indecisă” îmi povestește că s-a apropiat de altă „pietricică” și i-a spus că vrea să-și umple cănuța de ceai cu energie.
- Mergi la pietricica de pe scaun, că pare plină de energie, mi-a spus el, îmi explică „pietricica indecisă”. Așa că am venit la tine, deși îmi pari o energie falsă, că doar nu poți zâmbi continuu, nu-i așa? Mă privește ușor amuzată, încercând să-mi imite dansul leneș.
- Ai cănuță, așa că pot să-ți dau în ea energie, am continuat eu jocul.
- Dar dacă va fi prea mult și va curge peste margini? Sunt o pietricică prea indecisă…
- Am să dau în doze limitate, am liniștit-o eu, zâmbind și mai larg.
Pe parcursul „spectacolului”, toate pietrele au început să se dezmierde în „pietricele”.
Piatra indecisă mi-a propus să mergem să discutăm cu „Am” și cu „Ostenit”, ca să-i energizăm și pe ei.
- Dar vei coborî de pe scaun?
- Da, că doar pot apoi să urc, îi spun eu, amintindu-mi de „Cabaretul cuvintelor” - un spectacol la microfon care te încântă cu splendoarea frazelor frumos construite și dinamicitatea absurdului care de multe ori te lasă stupefiat, încât ai impresia că te-ai rătăcit într-un delir. Dar nu am așteptări. Mă las purtată de val alături de celelalte pietricele care se simt rătăcite dacă stau singure.
Ne apropiem de „Am”, pentru că „Ostenit” s-a izolat și nu vrea să discute. Ne spune că e prea obosit, dar uită de asta în momentul în care aude cum vorbim despre el. Este curios, apoi entuziasmat și se grăbește să meargă cu „Am” , care a recunoscut că are prea multe gânduri, să urce pe scaun pentru a vedea pietrele din altă perspectivă. Pentru o fracțiune de secundă „Ostenit” ezită să urce pe scaun. Este prea sus, poate ameți, recunoaște el. Se ridică pe vârfuri, apoi suspină și urcă pe scaun. Ulterior, nu vrea să coboare de acolo, pentru că se simte legat gramatical de „Am”...
- Mergi la pietricica de pe scaun, că pare plină de energie, mi-a spus el, îmi explică „pietricica indecisă”. Așa că am venit la tine, deși îmi pari o energie falsă, că doar nu poți zâmbi continuu, nu-i așa? Mă privește ușor amuzată, încercând să-mi imite dansul leneș.
- Ai cănuță, așa că pot să-ți dau în ea energie, am continuat eu jocul.
- Dar dacă va fi prea mult și va curge peste margini? Sunt o pietricică prea indecisă…
- Am să dau în doze limitate, am liniștit-o eu, zâmbind și mai larg.
Pe parcursul „spectacolului”, toate pietrele au început să se dezmierde în „pietricele”.
Piatra indecisă mi-a propus să mergem să discutăm cu „Am” și cu „Ostenit”, ca să-i energizăm și pe ei.
- Dar vei coborî de pe scaun?
- Da, că doar pot apoi să urc, îi spun eu, amintindu-mi de „Cabaretul cuvintelor” - un spectacol la microfon care te încântă cu splendoarea frazelor frumos construite și dinamicitatea absurdului care de multe ori te lasă stupefiat, încât ai impresia că te-ai rătăcit într-un delir. Dar nu am așteptări. Mă las purtată de val alături de celelalte pietricele care se simt rătăcite dacă stau singure.
Ne apropiem de „Am”, pentru că „Ostenit” s-a izolat și nu vrea să discute. Ne spune că e prea obosit, dar uită de asta în momentul în care aude cum vorbim despre el. Este curios, apoi entuziasmat și se grăbește să meargă cu „Am” , care a recunoscut că are prea multe gânduri, să urce pe scaun pentru a vedea pietrele din altă perspectivă. Pentru o fracțiune de secundă „Ostenit” ezită să urce pe scaun. Este prea sus, poate ameți, recunoaște el. Se ridică pe vârfuri, apoi suspină și urcă pe scaun. Ulterior, nu vrea să coboare de acolo, pentru că se simte legat gramatical de „Am”...
Singurătate
Dacă până acum toate acestea ți se par rupte dintr-un vis ciudat și fără sens, apoi să știi că din momentul în care am început să interacționăm, totul părea deja un spectacol conturat. Iar analizele și interpretările ulterioare ale psihoterapeutului au aranjat cu grijă pe rafturi toate emoțiile din spatele acestor „pietre”.
„La început vi s-a părut un haos, ceea ce și era. Însă orice haos are niște legități. E important să vezi ce-l alimentează, pentru că anume în el poți găsi soluția de care ai nevoie”, explică Andrei Cociug, înainte de a le cere participanților să povestească despre felul în care s-au simțit.
Dacă unii observatori au spus că s-au simțit ca într-o „casă de nebuni”, păi participanții s-au identificat cu rolul lor și cu misiunea de a scoate la iveală problema care îl macină pe Ilie. Eu - identificată de ceilalți ca piatra pozitivă și plină de energie - m-am simțit, de fapt, singură. Eram o singurătate lăsată pe piedestalul său, în fața unui public. Printre pietricele am descoperit Tristețea, Indecizia, Panica, Frica, Gânduri care nu alimentează acțiuni, Nervozitatea și Confuzia.
„La început vi s-a părut un haos, ceea ce și era. Însă orice haos are niște legități. E important să vezi ce-l alimentează, pentru că anume în el poți găsi soluția de care ai nevoie”, explică Andrei Cociug, înainte de a le cere participanților să povestească despre felul în care s-au simțit.
Dacă unii observatori au spus că s-au simțit ca într-o „casă de nebuni”, păi participanții s-au identificat cu rolul lor și cu misiunea de a scoate la iveală problema care îl macină pe Ilie. Eu - identificată de ceilalți ca piatra pozitivă și plină de energie - m-am simțit, de fapt, singură. Eram o singurătate lăsată pe piedestalul său, în fața unui public. Printre pietricele am descoperit Tristețea, Indecizia, Panica, Frica, Gânduri care nu alimentează acțiuni, Nervozitatea și Confuzia.
Natalia Graur
este una dintre autoarele invitate ale Moldova.org. Ea a fost participantă, dar și facilitatoare a metodei constelației de mai multe ori. I-am cerut să ne povestească despre propria experiență:
„Această formă de terapie mi se pare potrivită mai ales pentru situații de genul „înțeleg, dar tot așa mă simt". De-a lungul timpului, am avut tot felul de procese terapeutice și de dezvoltare personală, dar de multe ori aveam stări dificile, îmi era greu să găsesc un sens. Iar răspunsul îl căutam rațional. De fapt, mult timp am trăit după mantra științei: dacă nu poate fi măsurat, nu există. Dacă nu poate fi explicat rațional, nu există.
O cauză a dificultăților mele e faptul că nu lăsam anumite lucruri din trecut să treacă… Înainte de formare, aveam des fantezii despre cum ar fi viața mea dacă ar fi „perfectă”. Îmi imaginam un scenariu în care nu mai am niciun fel de obstacole și provocări, niciun fel de emoții grele, niciun fel de dificultăți relaționale. Acum văd că, de fapt, îmi imaginam o viață fără viață în ea. O viață de laborator, alcătuită ca după un scenariu din Brave New World. În timpul formării, mi-am dat voie să văd că viața există în afara controlului meu. Să simt emoțiile grele și să le las să fie. Să mă uit la trecut și să-l las să treacă.
Ce trăiesc acum este împăcare cu felul în care se întâmplă lucrurile. Acceptare că nu sunt responsabilă de ceilalți și nu am de ce să încerc să schimb pe cineva. Capacitatea de a vedea că sunt ok așa cum sunt, la fel ca ceilalți oameni.
O cauză a dificultăților mele e faptul că nu lăsam anumite lucruri din trecut să treacă… Înainte de formare, aveam des fantezii despre cum ar fi viața mea dacă ar fi „perfectă”. Îmi imaginam un scenariu în care nu mai am niciun fel de obstacole și provocări, niciun fel de emoții grele, niciun fel de dificultăți relaționale. Acum văd că, de fapt, îmi imaginam o viață fără viață în ea. O viață de laborator, alcătuită ca după un scenariu din Brave New World. În timpul formării, mi-am dat voie să văd că viața există în afara controlului meu. Să simt emoțiile grele și să le las să fie. Să mă uit la trecut și să-l las să treacă.
Ce trăiesc acum este împăcare cu felul în care se întâmplă lucrurile. Acceptare că nu sunt responsabilă de ceilalți și nu am de ce să încerc să schimb pe cineva. Capacitatea de a vedea că sunt ok așa cum sunt, la fel ca ceilalți oameni.
Mi se pare destul de greu de explicat ce se întâmplă într-o constelație. Știu din experiența mea și a altora că până nu o trăiești, nu ai cum să știi. Nu e o metodă științifică, nu putem măsura și explica pentru mintea rațională. Într-o constelație, lucrăm cu ce suntem dincolo de rațiune. Unii oameni numesc asta suflet. Într-un astfel de proces de grup, facilitatorul și grupul țin, prin simpla lor prezență conștientă, un spațiu în care clientul să-și „împartă” durerea cu ceilalți și să o vadă, să o ducă. Spun „client” pentru că nu e pacient, nu are un diagnostic, ci alege să vină la o ședință de grup de suport. Clientul își povestește, pe scurt, tema - situația care îi cauzează dificultăți, fie că e vorba de relaționare, de muncă, de sănătate. Facilitatorul (psihoterapeutul, n.red.) alege, împreună cu clientul, reprezentanți pentru cei implicați în situația dată. Reprezentanții vin în cerc și urmează niște impulsuri interioare, niște senzații fizice sau emoții care sunt ale celor pe care îi reprezintă și iau o poziție în spațiu în raport cu ceilalți, arată o anumită dinamică. Facilitatorul se uită împreună cu clientul (cel care și-a expus problema, n.red.) la dinamică. Facilitatorul dă niște propoziții-cheie pe care clientul le spune ca să integreze dinamica respectivă. Poate vedem un copil care se pune în rolul de părinte, un membru al familiei exclus sau orice situații familiale vă puteți imagina. În constelațiile clasice, se schimbă această dinamică. În această abordare, clientul poate să vadă trecutul, să se vadă și pe sine prin reprezentant și să lase trecutul să treacă. Să accepte că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit felul, iar el e aici și acum în rezultat. Să accepte că toți cei implicați au făcut ce au putut face la moment și că acum, nimeni nu-i mai datorează nimic. Asta poate să aducă eliberare în cazul în care adultul are senzația că părinții i-au greșit cu ceva, dacă are dificultăți de relaționare cu familia de origine sau cu alții…
E foarte bine dacă citești descrierea și ești sceptic/ă. E important să ne folosim gândirea critică, să avem nevoie de timp pentru ideile sau metodele noi, să ne informăm și să decidem dacă o anumită formă de terapie e potrivită pentru noi sau nu. Te invit la un pic de curiozitate și la a-ți pune întrebarea: ce-ar fi dacă?”
Fiecare tălmăcire identifica sursele de la care pornesc problemele lui Ilie și nu doar ale lui. Într-un moment, fiecare dintre noi ne-am identificat cu această situație, fără să-i dăm un nume. Fiecare dintre noi a simțit cum caută să-și vadă chipul oglindit prin vorbele și părerile celor din jur – anume din acest motiv „Ostenit” s-a grăbit să-l urmeze pe „Am” și să interacționeze cu ceilalți. Voind să audă ce se vorbește despre el. Anume de aceea Indecizia căuta soluția la toți cei prezenți.
Dacă mă întrebi cum mi s-a părut ședința grupului de suport, care (m-a asigurat psihoterapeutul) de fiecare dată este diferită, îți spun că m-am simțit într-un mediu în care vreau să ascult și unde simt că sunt ascultată. Este locul unde poți să uiți de tristețe, să îți recunoști fricile și problemele fără să le dai nume și să faci ordine în haosul din capul tău. Iar în momentul în care am ajuns să identificăm problemele lui Ilie, de fapt, ne-am descoperit pe noi și am aflat ceea la ce nu ne-am fi gândit.
După ședință, am parcurs din nou cei 500 m până la stație. Eram cu gândurile la trăirile mele după prima experiență cu un grup de suport și am admirat apusul, pe fundalul sonor al unei melodii la pian, înainte să urc în troleibuz plin până la refuz, la fel ca și capul meu, dar unde deja era ordine și lumină. Iar dacă e să mă întrebi dacă aș mai repeta această experiență, cu siguranță că aș face-o!
Dacă mă întrebi cum mi s-a părut ședința grupului de suport, care (m-a asigurat psihoterapeutul) de fiecare dată este diferită, îți spun că m-am simțit într-un mediu în care vreau să ascult și unde simt că sunt ascultată. Este locul unde poți să uiți de tristețe, să îți recunoști fricile și problemele fără să le dai nume și să faci ordine în haosul din capul tău. Iar în momentul în care am ajuns să identificăm problemele lui Ilie, de fapt, ne-am descoperit pe noi și am aflat ceea la ce nu ne-am fi gândit.
După ședință, am parcurs din nou cei 500 m până la stație. Eram cu gândurile la trăirile mele după prima experiență cu un grup de suport și am admirat apusul, pe fundalul sonor al unei melodii la pian, înainte să urc în troleibuz plin până la refuz, la fel ca și capul meu, dar unde deja era ordine și lumină. Iar dacă e să mă întrebi dacă aș mai repeta această experiență, cu siguranță că aș face-o!
*Ilie - prenume schimbat, pentru că așa este corect 🙂
