Ne-am înțeles să ne vedem la gara din Bălți, într-o dimineață rece de februarie. Nu ne-am văzut de vreo șase ani. Peste câteva minute apare cu masca pe față, cu mâinile în buzunar și în haine de culori care bat la ochi. „Pielea mea e mai smolită, de asta cred că mă prind culorile aprinse" îmi zice. E îmbrăcat într-o geacă vernil, blugi gri și teniși roșii. Ochii îi zâmbesc. Așa mi-l amintesc și în gimnaziu. Chiar dacă venise de la Școala-Internat, avea o pereche de blugi deschiși la culoare, în vogă, cu care se mândrea.

Mi-l amintesc pe Cristi ca pe unul dintre cei mai buni din clasă, lucru la care nu ne așteptam. Nu era sufletul petrecerii, însă era mereu deschis și zâmbitor. Deseori intra în discuții cu profesorii pe teme care pe noi, cei de la gimnaziu, ne depășeau. Uneori nici măcar nu înțelegeam despre ce vorbesc. Și profesorii, atunci când adresau vreo întrebare mai complicată, căutau răspunsurile la copiii de la Internat.

După mai mulți ani, am decis să aflu povestea adevărată a băiatului deștept pe care l-am cunoscut atunci, dar mai ales să văd unde a ajuns, dacă inteligența de care dădea dovadă în gimnaziu l-a ajutat să-și construiască viața pe care și-o dorește.

Mergem pe trotuarul spart, iar Cristi se apleacă și mângâie un câine al străzii. „Îs mulți de aceștia în oraș."

Lui Cristi îi plac animalele de când se știe. Erau multe în satul în care s-a născut. Îi plăcea și să cânte, mai ales pentru că băieții mai mari îi dădeau câte 5 lei dacă le cânta ceva din Iuri Șatunov sau Черные глаза. Cu banii adunați își lua câte ceva de mâncare, pentru că acasă frigiderul era mereu gol. Seara, când revenea acasă, o găsea pe mama lui beată, inconștientă. Își spăla picioarele cu apă rece și mergea la culcare.

Nu-și amintește prea multe despre mama. Imaginea ei și-a construit-o ca pe un puzzle, mai mult din spusele tatălui și a bunicii. Făcea abuz de alcool. Când tatăl lui Cristi s-a îmbolnăvit, mama a decis să plece în Ucraina pentru a-și găsi un loc de muncă. Într-o seară tatăl bolnav a sunat-o și a întrebat-o: „să te mai aștept acasă?", iar răspunsul a fost scurt: „Nu."

Apoi tatăl lui se simțea tot mai rău și așa Cristi a ajuns în îngrijirea bunicii. „Bunica e bătrână de când o țin minte", spune Cristi, „și oarbă tot de atâta timp."

Pentru că trebuia deja să meargă la școală, iar bani nu prea aveau, bunica a încercat să-l dea la o școală pentru copii cu tulburări mintale din centrul raional. Dacă era acceptat, trecea pe mâna statului și astfel, familia lui era scutită de griji. Își amintește cum stătea așezat pe un scaun în cabinetul directorului și acesta l-a întrebat tabla înmulțirii. „Eu știam doar înmulțirea cu unu și cu doi. Atunci, directorul mi-a spus că «ăsta nu-i de școala pentru psihici, e prea deștept»". Peste ceva timp a apărut un bărbat scund, îmbrăcat într-un costum negru. Întâlnirea nu a durat mult. Bărbatul l-a luat, l-a urcat în mașină și au plecat.

Au ajuns într-o curte imensă cu multe clădiri. „De acum încolo o să trăiești aici. Să fii cuminte".

Cristi avea opt ani și pentru prima oară s-a pomenit printre străini, la Școala-Internat. „Eram șocat. Speriat. Nu înțelegeam nimic. De ce îs așa de mulți copii acolo? Unde-i bunica? Vedeam în fiecare zi cum ceilalți copii stăteau și plângeau la gard și urmăreau cum se duceau părinții." Cristi stătea singur și nu vorbea cu nimeni. Pentru asta, colegii l-au poreclit „peștele mut".

Pentru că încă nu știa să scrie și să citească, deși avea 8 ani, l-au dus în clasa întâi. Într-una dintre primele dimineți s-a luat cu treburile și i-a pierdut din vizor pe ceilalți colegi. A decis să caute cabinetul directorului, era singurul loc pe care-l ținea minte. Dar nu putea citi plăcuțele de pe uși, așa că a deschis o ușă la întâmplare. Așa a ajuns la bibliotecă. Bibliotecara l-a așezat pe un scăunel, i-a pus în față niște cărți, să citească până ea îi va găsi clasa. Cristi s-a uitat la ea cu ochi mari. Nu putea citi. Când a aflat asta, bibliotecara și-a tras un scaun mai aproape și a început să-i arate literele, să-l învețe cum se leagă cuvintele.

În clasele primare Cristi a citit toate basmele din folclorul românesc. Apoi a trecut la fabule. „Cel mai tare îmi plăcea să meditez asupra moralei de la sfârșit. Îmi dădea de gândit și-mi țineam mintea ocupată."

Când îl captiva vreo carte nu mai ținea cont de timp. Citea la bibliotecă, citea la tulpina copacilor, așa că mereu trebuia să vină cineva să îl cheme la masă, iar dacă nu îl chema nimeni, se întorcea în cămin când se înnopta. „Dacă o carte îmi plăcea tare, nu mă despărțeam până n-o terminam. Și la lecții o citeam pe sub bancă."

Cu timpul, Cristi a înțeles cum funcționează Școala-Internat, conform unui orar strict, cu trezirea la 7. Pentru Cristi, momentul preferat al zilei era atunci când putea fi singur, ca să meargă la bibliotecă și să citească. Pe locul doi erau orele mesei. A observat că educatoarele au „stukaci" printre copii, așa știau cine și ce face prin cămine. Când la masă cineva primea câte două porții de mâncare, ceilalți își puneau întrebări. Atunci au aflat că pentru informații, băieții primeau mai multă mâncare. Mâncarea era principala monedă de schimb și printre băieții din Internat.

În unele zile, dacă observau prin curtea școlii vreo găină rătăcită din gospodăriile de prin apropiere, o prindeau și îi făceau felul. „Bucătăria" era la groapa de gunoi a școlii. Potriveau două pietre pe care puneau o tablă, aprindeau un foc și pârleau găina penită. „Eram plini de funingine. Eram ca lupii. Mâncarea era totul pentru noi. Dacă erai mai mic și mai slab, riscai să rămâi flămând."

De la cantină nu ieșea niciodată sătul. Pentru toate vârstele erau aceleași feluri de mâncare și aceleași cantități.

Cu tata Cristi ținea legătura. „Sfatul cel mai de preț pe care mi l-a dat a fost să nu ridic niciodată mâna la nimeni și să respect femeile" spune el. „Cu mama era mai complicat."

Era aproape adolescent când una dintre educatoare s-a apropiat de Cristi și i-a spus: „a venit mama ta să te vadă." Nu era pregătit pentru întâlnirea aceea. „Hai să îi facem un test" i-a zis educatoarea cu entuziasm. Cristi a fost imediat copleșit de amintiri. Vagi, ce-i drept. O știa pe mama doar din descrierile tatălui și ale bunicii.

Educatoarea a pus în rând mai mulți băieți de aproximativ aceeași înălțime și i-a zis mamei lui: „dacă-l recunoști, ia-l."

„Mama era îmbrăcată într-o blană de animal, avea un fular roz, părul șaten și era dată cu un ruj roșu aprins pe buze. Mama a ales alt băiat", își amintește el și zâmbetul îi dispare de pe față.

Cristi s-a uitat la educatoare și ochii i s-au umplut de lacrimi. A fugit și s-a ascuns, iar educatoarea n-a mai insistat ca cei doi să se vadă. „Și nici eu nu voiam. Nici nu m-am gândit că nu mă va recunoaște."

Când Cristi era prin clasa a șasea au început să circule zvonuri - Școala-Internat se închide. Un profesor a prins copiii pe un coridor când aceștia mergeau la masă. „De luni, voi veți merge la școala din sat", le-a zis. Așa s-au început a împrăștia toți copiii.

Unii copii au fost trimiși înapoi pe la casele lor, în familiile social-vulnerabile, defavorizate. Alții, care nu aveau nici părinți, nici rude apropiate, au fost repartizați prin familii adoptive.

Pentru că nu avea unde merge, pentru Cristi și alți câțiva copii s-a găsit o soluție temporară: vor locui la internat și vor învăța la școala din sat. „Cel mai tare îmi era frică de cum mă voi adapta la școala din sat. Îmi imaginam că dacă copiii din sat au familii atunci sunt mai presus decât noi. Credeam că o să ne facem de râs, că n-o să știm nimic, că ceilalți o să-și bată joc de noi, dar nu a fost așa." Cristi s-a adaptat rapid. Mulți profesori de la Școala-Internat s-au angajat la școala din sat, așa că i-a fost mult mai ușor să se acomodeze acolo. Și colegii i-au primit cu căldură.

Lui Cristi îi plăceau disciplinele umaniste, mai ales istoria și geografia. Învăța cu plăcere și dedicație și atunci și-a spus că vrea să ajungă departe.

La școala din sat l-am cunoscut eu. Eram în jur de 15 elevi în clasa mea și majoritatea copiilor de la Internat au fost aduși la noi în clasă. Îmi amintesc cum directorul școlii a venit la noi în clasă și ne-a explicat că acești copii vor fi aici temporar. Noi am devenit foarte curioși să-i cunoaștem. Nu am interacționat niciodată cu ei înainte de asta. Îi vedeam doar când mergeau în grupuri prin sat. Așa, peste câteva zile, cei câțiva copii de la școala internat au venit în clasa noastră.

Prima perioadă erau tăcuți și stăteau doar în gașca lor. Cristi stătea în ultima bancă de la perete. Era mai înalt decât mine și mai slab. Încă de atunci îi plăceau hainele colorate și la modă.

Concuram la istorie, ceea ce a fost o surpriză absolută pentru mine. Eram printre cei mai buni la istorie și pentru prima dată am simțit o amenințare. Nu mă așteptam.

Copiii de la internat mereu aveau răspunsuri pentru întrebările profesorilor.

Îl admiram pe Cristi, însă a trebuit să treacă aproape șapte ani ca să i-o spun. Dacă o făceam în școală, însemna că-mi confirm inferioritatea în cunoștințe. Erau mai buni decât noi, doar că nimeni nu le spunea asta.

Într-o zi de vineri, pe când era la jumătatea clasei a opta, profesorul l-a trimis pe Cristi de la ora de educație fizică în cabinetul directorului. „Deja știam că dacă merg în cabinetul directorului, urmează o schimbare în viața mea", spune, uitându-se la ceas. „L-am văzut iar pe bărbatul care m-a adus la Internat acum mulți ani."

Așa a ajuns într-un alt sat, altă școală și o familie nouă. „O familie care, pe lângă mine, avea încă cinci copii luați de pe la Internate și doar un copil biologic care trăia cu ei. Mai aveau copii de-ai lor, dar erau deja mari și aranjați pe la casele lor."

Când a pășit pentru prima oară în acea casă, cei doi părinți adoptivi au început să-i enumere regulile: nu se fumează, nu se consumă alcool, nu se joacă în cărți, să aibă grijă de casă, grijă de animale și de copiii cei mai mici.

La școala din noul sat a ajuns la jumătatea clasei a opta. „Toți se uitau așa ciudat la mine. Dar nu-i condamn, deoarece îmi imaginez că eu să fi fost în locul lor era să mă uit la fel. Îmi era rușine când mă prezentam să zic că-s de la școala internat." Devenea tot mai retras. Nu mai răspundea la lecții și asta se vedea prin notele tot mai rele pe care le primea. Nu avea prieteni și nici nu putea vorbi cu ei la telefon - era una dintre regulile impuse de părinții adoptivi.

„Foarte des ne spuneau că nu-i niciun tolc din noi, că degeaba ne-au luat, pe noi, ăștia de la internat. Le ziceam că nici eu nu tare am vrut să vin la ei, că m-au impus. Veșnic erau nemulțumiți oamenii ceia."
Cât am stat de vorbă, Cristi nu le-a spus pe nume celor doi părinți adoptivi.

Era o zi răcoroasă a anului 2014. Cristi stătea la bucătărie. Telefonul a început să sune, femeia a ridicat receptorul. Cristi și-a fixat privirea într-un punct. A făcut liniște ca să poată auzi. Persoana de la capătul firului, o femeie, vorbea tare, așa că a auzit ce spunea. „A murit tata."

„Asta a măcinat toată temelia mea. Era cel mai apropiat om. Am realizat că de-acum sunt singur. Am înțeles cât sunt de singur", spune, cu o voce tremurândă și privire plină de frustrare.

Câteva zile după înmormântare nu a putut vorbi cu nimeni. „Atunci am simțit cea mai mare distanță dintre mine și societate. În acel moment am înțeles că frica mea cea mai mare este să rămân singur față-n față cu societatea. Eu mai degrabă mor decât să mă simt așa de singur precum m-am simțit atunci."

După ce a terminat clasa a noua, așa cum nu avea note foarte mari, Cristi a aplicat la o Școală Profesională, la sfatul unui prieten. A fost admis. Împlinea 17 ani. Urma o nouă mutare, un alt sat, o altă școală. Colegi noi. Perioada de acomodare. De la familia adoptivă nu a primit nimic când a plecat. Și-a împachetat hainele pe care le avea de la Internat și a plecat, pierzând definitiv legătura cu familia adoptivă. „Nu am reușit să mă apropii de ei. Cred că nici ei nu și-au dorit asta."

La Școala Profesională primea bursă. Era de câteva sute de lei, însă Cristi a învățat să economisească. „Știu cum e să n-ai. Eu când văd chiar și acum cum unii oameni aruncă pâine, mă doare după cap".

Încă o noutate a maturității și a independenței despre care nu bănuia înainte de a merge la Școala Profesională a fost că acum trebuia să-și planifice ziua de sine stătător. Până atunci viața lui a fost planificată de altcineva. A învățat acolo până la 20 de ani și a ieșit cu profesia de operator la calculatoare electronice.

Acum Cristi învață la Colegiul din Bălți, specializarea Tehnician Mecanic. Peste câteva luni va absolvi, dar nu are nicio idee ce poate să facă mai departe. Spune că vrea să mai învețe. „Îmi place să cresc și dacă aș avea această opțiune, aș învăța veșnic."

„De-a lungul timpului m-am ciocnit tare des de nedreptăți din partea angajaților statului. Ultima dată a fost când mi-am pierdut cardul cu bursa pe el și am mers imediat la poliție. Parcă nici nu eram acolo. Nici nu mă ascultau." Atunci i s-a născut ideea că dacă nimeni nu îi va face dreptate, poate să și-o facă el.

„Vreau să schimb și eu cumva societatea, dacă o să reușesc, iar dacă nu, rămân numai cu visele. Măcar rămân cu ceva," zice, zâmbind cu toată fața.

S-a interesat despre facultatea de drept și a aflat că ar avea nevoie de foarte mulți bani pentru a studia acolo. La frecvență redusă nu-și dorește. „Ori învăț, ori nu." La un moment dat se gândea să depună la o facultate de drept din România, mai ales că acolo ar fi avut șansa să obțină o bursă. Dar, pentru că examenul de bacalaureat a fost anulat în vara anului trecut, nu poate depune actele acolo.

Mai are un vis - o familie, a lui. Dar înainte de asta vrea să fie capabil să se întrețină singur. „Nu vreau ca soția sau copiii mei să aibă o viață ca a mea, nu vreau să existe lucruri interzise pentru ei deoarece eu nu îmi permit să le ofer acele lucruri. Vreau o familie pe care eu nu am avut-o."

Text de Eugenia Wetz
Ilustrații de Irina Cleșcenco
Editare video de Ernest Todiev
Voce Denis Simionel

Acest proiect este realizat cu susținerea financiară a Ambasadei Regatului Țărilor de Jos.