S-a născut la Chişinău, iar de ani buni călătoreşte în întreaga lume. În urmă cu 15 ani a ajuns la Casablanca, Regatul Maroc, acolo unde s-a şi stabilit pentru o vreme. Iubeşte pianul, însă se consideră un pianist mai mult aventurier decât unul obişnuit. De curând s-a întors acasă, pentru câteva zile doar, pentru a-şi „încărca bateria”. Vă invităm să îl cunoaşteţi pe Ciprian Oloi, un pianist cu renume pentru care cariera nu înseamnă prestigiu, cariera este propia-ţi viaţă.
Moldova.ORG: Sunteţi moldovean stabilit de ceva timp în oraşul Casablanca din Regatul Maroc. Cum se face că aţi ajuns tocmai acolo?
În luna octombrie se fac 15 ani de când sunt 
plecat la Casablanca. De fapt, plecarea mea la Casablanca a fost o aventură şi aventura asta durează. Totul a pornit în momentul în care, atunci când terminat Coservatorul, am plecat la Iaşi, la Teatrul de Operă din Iaşi şi am fost corepetitor acolo. Am stat la Iaşi patru ani jumătate. La Operă am avut o amică care într-o zi mi-a propus să mergem până în Maroc să vedem despre ce este vorba. O destinaţie foarte ciudată pentru muzicieni profesionişti care au făcut Conservator. Ideea era că prietenul ei era din Maroc şi făcea studiile la Iaşi. După asta ea intenţiona de fapt să treacă cu traiul la Casablanca şi mi-a zis: Nu vrei să mergi? Aşa se face că în momentul dat aveam la Iaşi o situaţie delicată din punct de vedere familial şi abia aşteptam o scăpare. Am căzut de acord. De fapt, a fost o nebunie. Căci dacă aş fi stiut ce va urma, cred că nu plecam.
De atunci a început aventura. Prima dată când am nimerit acolo a fost foarte interesant. Cred că toată lumea dacă ar merge acolo şi ar vedea cum e ar fi entuziasmată. M-am plimbat puţin prin Casablanca, care este unoraş enorm, şi nu înţelegeam ce se întâmplă acolo. Este un haos total. Multă circulaţie, multă gălăgie… şi nu înţelegeam ce fac eu acolo.
Înainte de a veni înapoi, pentru că de fapt mi-am luat bilet dus-întors, tocmai am dat peste o doamnă franţuzoaică care avea, şi are, o şcoală de muzică şi care mi-a propus să lucrez la ea. Eu, având nevoie să studiez, am zis să rămân să studiez la ea. Ea m-a ascultat cum cânt şi imediat mi-a propus să dau ore în şcoala ei. Pentru mine asta a fost o propunere ca în filme. Bineînţeles, am fost impresionat şi am acceptat. Nu mi-am pus în gând până când va dura lucrul meu la această şcoală şi am început să lucrez.
Am lucrat acolo trei ani, după care la o altă şcoală. După câţiva ani mi-am dat seama că pot să-mi schimb viaţa în mai bine şi am început să lucrez pe cont propriu. Adică, să dau ore particulare elevilor care sunt dornici să înveţe pianul şi care nu neapărat vor să devină pianişti sau să facă performanţe. Iar la Casablanca este un val al celor dornici să cânte la pian. Există şi şcoli care pregătesc profesionişti, dar sunt foarte puţini care ajung profesionişti. Am cei mai diverşi elevi. Am elevi români, am francezi, am americani, am belgieni, am avut japonezi, am avut coreeni. La moment am în jur de 60 de elevi. Trebuie de spus că Casablanca est e un oraş foarte cosmopolit şi sunt foarte multe societăţi străine. Este multă lume care vine, care pleacă, foarte mulţi străini deja stabiliţi în Maroc, care sunt născuţi în Maroc, sunt mulţi care vin şi nu mai pleacă pentru că Marocul este „ca o capcană” în bunul sens. Dacă vii acolo parcă nu-ţi mai vine să pleci.
Înafară de predat, mai şi cânt. În primul rând organizez recitaluri de operă cu colega aia din Iaşi. Am format o asociaţie culturală care se schemă „Pro Arta” şi în ea avem toate naţionalităţile posibile. Organizăm concerte, este o corală, invităm foşti colegi de-ai noştri.
Moldova.ORG: De unde vine pasiunea pentru pian şi de la ce vârstă aţi început să-l studiaţi?
Nu cred că e o pasiune. Părinţii mei sunt muzicieni, tatăl meu a fost profesor de teorie şi armonie la Liceul „Ciprian Porumbescu”, mama mea fostă violoncelistă şi după asta educatoare la acelaşi liceu. M-am născut în atmosfera asta de muzicieni şi ei m-au dat la şcoala de muzică. Fac pian de la 6 ani. N-a fost o chestiune de alegere. A fost o chestiune că părinţii mei m-au dat la pian. Dragostea, ura… tot a fost legat de pian. Dar, am înţeles până la urmă că pianul este ca un frate pentru mine. Uneori îmi vine să-l mângâi, uneori îmi vine să-l bat. Uneori stau ore întregi, uneori nu vreau să-l văd zile întregi. Este o relaţie foarte specială. Nu e pasiune din asta, permanentă, care să stau la pian şi să cânt zi şi noapte. Este o chestie foarte liberă. Uneori el poate fi pasiune, uneori poate să fie doar un instrument de a face bani, alteori un obiect de oboseală să nu mai vreau să aud pianul deloc.
Moldova.ORG: După absolvirea Academiei de Muzică aţi luat o bursă în Statele Unite. Despre ce studii este vorba?
A fost o bursă pe care eu am câştigat-o pentru că eram într-o formă foarte bună. Am fost nominat printre mai mulţi candidaţi. Am făcut o casetă video, am trimis şi am avut un răspuns în care mi s-a spus că am fost ales. În ‘94 am plecat vreo 8 studenţi de la Universitate. Este vorba despre o universitate din Florida. Eu eram unicul la muzică, ceilalţi erau cu ştiinţe politice, economie şi altele. Însă, din păcate, am întrerupt bursa, din motive personale. Bineînţeles că acum îmi pare rău, atunci eram prea tânăr şi nu gândeam cum aş fi gândit acum. Am abandonat şi atât a fost, nu am putut să reiau.
Moldova.ORG: Aţi activat la Filarmonica din Moldova şi la Opera din Iaşi. Povestiţi-ne despre perioada aceasta, pentru că prea puţine se cunosc, ori cel puţin se vorbeşte, despre prestigiul pianistului Ciprian Oloi la Chişinău.
La Filarmonica din Chişinău am cântat o singură dată, nu a fost o colaborare îndelungată. Probabil că ar fi fost în continuare dacă aş fi rămas la Iaşi. Fiind aproape, puteam să vin să cânt şi la Sala cu Orgă, şi la Filarmonică. În România am colaborat cu Filarmonica din Iaşi, Botoşani, Bacău. Am participat ca şi corepetitor la primele ediţii ale concursului „Hariclea Darclee” de la Brăila, concurs de canto.
Moldova.ORG: Aţi fost aplaudat de fostul preşedinte francez Jacques Chirac precum şi aţi fost invitatul nepotului ex-preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt la sărbătorirea aniversării a 70-a a Conferinţei de la Anfa, organizată de misiunea diplomatică americană din Regatul Maroc. Spuneţi-ne mai multe.
Asta a fost acum trei ani. Dl. Jacques Chirac vine foarte des într-o regiune din sudul Marocului. Eu, împreună cu aceeaşi prietenă a mea, am fost solicitaţi să cântăm pentru un revelion unde era şi dumnealui. Pentru domnul Roosvelt, care este nepotul fostului preşedinte american, am cântat, în luna ianuarie, la cea de-a 70 aniversare a Conferinţei de la Anfa, acolo unde s-au întâlnit Churchill, Roosevelt şi cu Charle de Gaulle. A fost organizată o mare reuniune a multor personalităţi, ambasadori, generali şi alţii. Nu a fost un recital, a fost o serată dedicată acelei conferinţe unde s-au discutat multe lucruri din timpul celui de-al doilea război mondial.
Moldova.ORG: În ce ţări aţi reuşit să evoluaţi până acum?
Am mai cântat în tot felul de corale în Iaşi. Am cântat şi cu o corală de copii. Am fost cu ei de mai multe ori în Franţa, după care am fost cu o corală de adulţi de la Operă în Italia. Odată am fost cu directorul Operei din Iaşi, maestrul Corneliu Calistru, în Japonia la cursuri de master class de operă pentru cântăreţi japonezi. Acolo am avut şi recitaluri de operă la Hiroshima, Tsukuba.
Moldova.ORG: La ce lucrează pianistul Ciprian Oloi acum? Pentru ce proiecte ori concerte/evenimente vă pregătiţi?
Pentru viitorul apropiat avem un proiect, împreună cu un prieten italian de la Genova, de canzonetti, unde cânt şi eu la pian înafară de acompaniat. Este vorba de lucrări cu tematică italiană. Organizăm la Genova şi în regiunea Liguria un fel de concerte pentru turişti. Sunt nişte concerte de vară unde vom cânta un repertoriu de canzonetti şi chiar şi repertorii de operă. Acesta este proiectul meu pentru viitorul neîndepărtat. Este vorba de luna august şi septembrie. Sper că va fi şi o oportunitate pentru a-mi dezvolta proiectul. Totul depinde de noi. Mie îmi place foarte mult marea şi asta înseamnă că o să-mi facă foarte multă plăcere să cânt exact acolo unde îmi place mie cel mai mult.
Moldova.ORG: Cum credeţi că ar fi arătat lucrurile dacă aţi fi rămas la Chişinău?
Nu cred că aş fi rămas la Chişinău. Cred că dacă aş fi rămas, aş fi rămas la Iaşi. Întodeauna am avut o dorinţă de a pleca. Nu ştiam unde. Întodeauna am avut un spirit de a hoinări, de a merge departe. Într-un moment dat chiar am vrut să mă lepăd de pian şi să fiu marinar, numai de dorul de a pleca. Întodeauna am avut senzaţia că a pleca şi a descoperi e ceva foarte interesant. Dacă rămâneam la Chişinău cred că eram să fiu sau corepetitor. Sunt un pianist mai mult aventurier decât unul obişnuit. Eu nu sunt un om care ar putea sta în locul meu de baştină. Pentru mine baştina este un portavion. Vin aici să mă încarc cu energie şi după asta să plec. Sunt acum la marginea lumii. Cu oceanul în faţă, dincolo este America. Oceanul îmi dă senzaţia de spaţiu şi de libertate, care mă inspiră şi care îmi face mult bine.
Moldova.ORG: Cât de des reveniţi în Moldova?
Ultima oară am fost acasă cu doi ani în urmă. Tatăl meu a decedat, iar mama mea este la Iaşi. În Moldova nu mai vin decât pentru anumite chestii foarte clare. Dar de fiecare dată când vin, este o plăcere de a-mi revedea colegii, de a sta la Chişinău.
Moldova.ORG: Credeţi că aţi putea să reveniţi în ţară pentru a continua viaţa de artist acasă?
Nu, nu cred. Dar, chiar dacă m-aş întoarce, cu siguranţă aş face tot pian. Eu altceva nu ştiu să fac decât pian. Bineînţeles că aş cânta, cum şi unde nu ştiu fiindcă eu nu mai sunt pianist clasic sau de alt gen. Sunt un pianist care mă adaptez situaţiei şi asta e o chestie cu care sunt obişnuit. Nu cred că aş mai putea să revin la ceea ce am fost odată. Nu poate să simtă nimeni în locul meu sentimentul pe care îl am, cel de aventură. Este un sentiment de aventură şi nu unul de carieră. În viaţă sunt tot felul de oportunităţi pe care eu mi le asum şi le trec, cu mai mult sau mai puţin succes.
Vă mulţumim!
