Strada e goală, numai eu cu mama ne îndreptăm încetișor spre stația de autobuz. E duminică, singura zi de odihnă lăsată de la Dumnezeu. Tot satul se odihnește. Deși e cald, sunt îmbrăcată în negru, nu de alta, dar acum toate hainele mele sunt negre. Trec printr-o fază. În drumul nostru, o vedem și o salutăm pe tanti Nuța, femeie dusă pe la multe biserici, dacă nu chiar pe la toate. Iese rapid la poartă să ne vadă. Schimbă câteva vorbe cu mama, dar își aruncă privirea și spre mine și mă analizează din cap până-n picioare. Se oprește cu ochii la inelul meu cu un șarpe care-și înghite coada. Scuipă, își face rapid cruce și spune „Doamne ferește!”. Se uită la mama și mai că o ceartă că mă lasă să port așa ceva. Biata mamă îi spune că mi-a dat voie, ba chiar i-ar plăcea și ei un așa inel. Îi urăm de sănătate și o luăm din loc spre stație. Mama râde, dar nu-i râsul ei.
E seară, vară și răcoare. Cireada a trecut, iar eu mă plimb cu bicicleta pe stradă. Trec prin dreptul lu’ nea Remus care vorbește cu cineva la poartă. Zic „bună seara”, dar nu răspunde. Mai zic o dată, aproape țipând. Se uită la mine, dar tot nu răspunde. După câteva ture, intru în ogradă, unde îl văd pe nea Remus. Tata mă cheamă spre ei și începe să mă certe că m-a învățat să fiu respectuoasă cu toată lumea, iar eu trec fără să dau „bună seara” chiar pe lângă verișorul lui. Nea Remus dă din cap mulțumit că sunt certată pentru fudulia mea. Încerc să zic ceva, dar nu prea am șanse de izbândă. Nu e de parcă mă ascultă cineva.
Într-o săptămână urmează să fac 14 ani. E sâmbătă seara. Sunt în baie, mama o spală pe sora mea mai mică și eu mă învârt pe lângă ea. Cuvintele îmi stau pe vârful limbii, dar nu vor să iasă nicicum. Întorc privirea, deși mama e cu spatele la mine, respir adânc și o întreb: „Pot să merg la discotecă de ziua mea?”. Mama spune „nu” fără să stea la discuții, așa că nu mai stau nici eu la discuții.
Aproape termin clasa a VIII-a. Sunt în curtea școlii, sprijin pereții cât aștept să se termine ședința cu părinții. Lumea iese din școală, dar mama nicăieri. O întreb pe tanti Liliana de la noi din sat ce s-a întâmplat. Se uită la mine, zâmbește viclenește și mă întreabă: „Da nu știi ce-ai făcut?”. Nu înțeleg. Continui să o aștept pe mama. Iese și ea, într-un final, dar e plânsă. Cu ochii plini de dezamăgire, îmi spune că vorbim acasă. Se termină orele și ajung și eu acasă. Mama a aflat că vorbesc cu un băiat și că nu-mi mai stă capul la învățat. Vorbesc, într-adevăr, cu un băiat dintr-un sat apropiat. Mai schimbăm pupici și buzz-uri pe Yahoo, dar notele mele nu s-au schimbat, că mai sus de 10 nu aveam ce lua. Diriga a aflat de la profa de franceză, vecină cu băiatul, că vorbește cu mine. Nu știu cum, dar a citit conversațiile dintre noi și i-a dat și dirigăi să vadă. Subiectul a fost discutat la ședință odată cu celelalte subiecte importante ale zilei: cursul festiv, banchetul, capacitatea și înscrierea la liceu. Ce să-i mai spun mamei? Nici nu mai contează. Deja ce a spus diriga a ajuns la urechile tuturor, ca singurul adevăr.
E după-amiază. Tocmai ce m-a urcat fiica nașilor în microbuzul care mă duce acasă. Sunt obosită, dar mai mult bucuroasă pentru că mi-am cumpărat haine din mall. Urmează să încep liceul, așa că mi-am luat haine mai de oraș. Țin în brațe pungile de parcă în ele se află tot ce am mai de preț. Ajung acasă și mama așteaptă cu nerăbdare să vadă ce mi-am luat. Entuziasmată, scot perechea de blugi scurți și adidașii, că de ele sunt cea mai încântată. La vederea lor, mamei îi piere zâmbetul și se schimbă la față. Începe să mă certe că am dat banii pe prostii. Îmi ia blugii din mână și îi aruncă direct la gunoi, pe motiv că va crede lumea că-s destrăbălată dacă-i port. De parcă nu era suficient, vine și tata și mă ia la rost. Râde spunându-mi că avea și el niște teniși ca ai mei cu care mergea la prășit. Îmi repetă ca un ecou vorbele mamei că am avut bani să-mi iau ceva frumos și eu am ales să dau banii pe prostii. Resemnată, încep să plâng.
Sunt în clasa a IX-a, la filo. Ușa se deschide și în clasă intră profa de biologie. Ce să vezi, e chiar fiica educatoarei mele din sat. Așa a început liceul pentru mine. Aproape oră de oră, ea dă teste sau ascultă, de parcă am fi clasă de științe. Nu iau 9 și 10, din contră, iau 6, 7, 8. În weekenduri își vizitează familia și oprește mereu la noi la poartă, ca să-i spună mamei notele, în caz că eu nu i le spun. La fel face și tatăl profei ori de câte ori o vede pe mama, notele mici fiind dovadă clară că eu m-am lăsat de carte odată ajunsă la liceu în oraș. Învăț fiecare lecție ca pe Tatăl nostru și simt că e degeaba. Mă pierd de fiecare dată pentru că mi-e frică. Oricum vorbele rele circulă deja prin sat, nu e ca și cum dacă încep să iau 9 și 10 mai zice cineva ceva de bine. Credeam că odată plecată din sat mă va lăsa lumea în plata mea, dar de unde.
Sunt la țară. E vară. Mama mă trimite în grădina de peste drum să culeg niște roșii și castraveți. Deschid poarta, mă asigur că nu vine nicio mașină și traversez repede. Culeg ce am de cules, dau să ies la stradă, aud o mașină, mă ascund după gard, aștept să treacă și apoi traversez la fel de repede spre casă.
Mănânc și mă duc în leagănul din curte să citesc. Aud o mașină care încetinește și oprește la poartă. Închid cartea, îmi iau șlapii și fug în casă, lăsând în urmă leagănul să se legene singur de la avântul fugii mele. E doar tata, dar de unde era să știu? Seara ies în drum cu mama și sora mea să ne jucăm badminton. E mai la îndemână să ne jucăm în fața porții decât în ogradă, așa că de dragul lor și al jocului ies cu ele. Ciulesc urechea și imediat ce aud că vine o mașină de departe, mă opresc din joc și fug în ogradă. Aștept să treacă, apoi revin ca și cum nimic nu s-a întâmplat și continui jocul. Mama îmi spune că mă comport de parcă aș fi sălbatică. Mă întreabă de ce mă ascund și mă asigură că nu mă mănâncă nimeni. Are dreptate. De ce mă ascund?
Mama și tata sunt oameni gospodari, după cum ar spune oamenii din sat. Nu doar că-s harnici și la locul lor, dar sunt gata să ajute pe oricine strigă la poartă. De-a lungul timpului, uneori chiar în același timp, au fost bancă, xerox, cârciumă, magazin, piață, biserică sau cabinet psihologic. Mereu au fost acolo pentru toată lumea și m-au învățat și pe mine să fiu așa.
De mică am fost un copil bun și cuminte. Unde mă puneai acolo stăteam, nu plângeam, nu ceream nimic. Așa am crescut un adult care nu crede că i se cuvine ceva, care nu știe să spună „nu”, care nu pune limite pentru că nu știe ce sunt alea, care mereu face ceea ce spun sau se așteaptă cei din jur, pentru că asta am văzut și crezut că e bine.
Am fost vegheată tot timpul și continui să fiu. Se spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, dar uneori am impresia că până la Dumnezeu te mănâncă oamenii din sat. Se așteaptă să fiu același copil bun, dar în același timp parcă mă pândesc la colțuri, gata să-mi taxeze greșelile de adult.
După liceu am început ușor-ușor să nu mai vin acasă așa des. De fiecare dată când veneam, mă feream de toată lumea din sat. Am început să evit hramuri, sărbători în familie, botezuri, nunți doar ca să nu mai dau ochii cu nimeni și să nu mai răspund întrebărilor iscoditoare. Nu te-ntreabă nimeni dacă ți-e bine, te-ntreabă ce funcție ai, câți bani câștigi și când faci nuntă și copii. Funcție importantă n-am, bani nu prea câștig, iar nunta și copiii nu se regăsesc în planurile mele pentru viitorul apropiat. Nu prea mă ridic la nivelul aștepărilor.
Deși am crescut, simt o presiune constantă că trebuie să ofer cât mai multe reușite pe care părinții mei să le dea mai departe oamenilor din sat. Simt că trebuie să fiu și să trăiesc așa cum cred ei că trebuie. Simt că e de datoria mea să fac ca ei doar ca să nu dau peste cap normalul lor. Așa m-am ales cu un zbucium interior care nu mă lasă să fac nici ca ei, dar nu mă lasă să fac nici ca mine de teamă că nu se potrivește cu ceea ce se așteaptă ei. Așa m-am ales cu o vinovăție care mă roade la fiecare decizie luată.
De 26 de ani sunt ceea ce se așteaptă oamenii din jur să fiu și tot nu-i bine. Și stau și mă întreb: cine sunt eu când nu mai port de grija nimănui? Oare nu s-or mai face roadele câmpului sau nu va mai răsări soarele dimineața dacă eu fac alegeri în viață după cum mă taie capul? Am încercat să duc în spate atâtea așteptări, dar am obosit. Nu mai pot să le car. Nu sunt ale mele ca să le car.
Sunt în leagănul din ogradă. Aud dintr-o dată o voce care mă întreabă: „Da ce faci domnișoară? Ai venit pe acasă?”. Cu inima cât un purice, mă uit cu ochi mari spre voce și îl văd în poartă pe nenea Costel, un om dintr-un sat vecin. Poarta nu a scârțâit, zăvorul nu s-a auzit, iar eu nu am fugit. M-a luat pe nepusă masă. Trebuie să am o vorbă cu mama, că nu știu ce a făcut la poartă de nu mai scoate niciun sunet. Așa auzeam când cineva intra în ogradă. Așa aveam timp suficient să fug și să mă ascund.
Multă vreme mi-a fost frică să scriu la gândul că vreun text de-al meu ar putea ajunge pe la ochii cuiva din sat. Cine știe ce ar crede, ce ar spune. Și totuși continui să scriu aceste rânduri chiar și cu riscul de a fi citite. Scriu cu frică și mă întreb: ce-o să zică oamenii din sat?
Autoare: Delia Rotaru
