De Nicolae Negru
În pofida atmosferei de afară, încinsă din punct de vedere politic, editorialul de azi îl vom dedica lui Ion Conțescu, Carlo Tagliavini și Gheorghe David. Ei n-au fost politicieni și nici nu se mai află printre noi, Ion Conțescu plecând chiar zilele acestea, însă merită să facem o pauză, să ridicăm puțin privirea de la detaliile politicii cotidiene și să ne uităm măcar pe o clipă în urma lor. Cu siguranță, pentru mulți aceste nume nu spun mai nimic, asocierea lor părând întâmplătoare. ciudată chiar. Aşa este, într-o măsură oarecare.
Carlo Tagliavini, născut la Bologna, Italia, în 1903, decedat în 1982, a fost un lingvist şi romanist italian. Gheorghe David, născut la Pepeni, județul Bălți, prin 1945, a fost un inginer sovietic, absolvent al Politehnicii din Chișinău, disident și deținut politic, a decedat în 2008, abia reușind să obțină reabilitarea. Ion Conțescu, născut la Cojușna, în coasta Chișinăului, a fost istoric, aproape necunoscut în afara cercului de istorici.
O dogmă lingvistică
În 1964, Carlo Tagliavini publică la Bologna a 4-a ediție a cărții sale Le origini delle lingue neolatine, care a pus pe jar conducerea RSSM și pe servilii inventatori de ”limbă moldovenească independentă de cea română”. Făcând pentru prima oară o analiză imparțială a ”pretinsei limbi moldovenești”, Tagliavini ajunge la concluzia că aceasta ”nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de alfabetul chirilic românesc folosit timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României…” (p. 303)
Tagliavini demonstrează că studiile de lingvistică publicate la Chișinău și la Moscova, în care se teoretiza pe seama caracterului autonom al ”limbii moldovenești” în cadrul familiei limbilor romanice, nu aduc probe în privinţa independenţei acesteia faţă de română. ”Independența limbii moldovenești de limba română este o dogmă a lingvisticii sovietice”, conchidea Tagliavini. Să spui cuvântul dogmă în asociere cu știința sovietică era ca şi cum ai asocia azi biserica ortodoxă sau catolică cu obscurantismul.
Sfaturi pentru Gorbaciov
Gheorghe David a fost un inginer energetician. Avea probleme cu cei ”de la Planetariu” (sediul KGB-ului se afla lângă biserica “Schimbarea la faţă” transformată în Planetariu – n.r.), pentru că nu recunoștea dogma lingvisticii sovietice, și nu ascundea acest lucru. După venirea lui Gorbaciov la putere și începerea perestroikăi el s-a gândit să-i scrie noului lider al PCUS pentru a-i explica specificul politicii naționale în RSSM, cine sunt moldovenii din punct de vedere etnic (citându-i în acest sens pe clasicii marxism-leninismului), ce limbă vorbesc și cât de just ar fi dacă Gorbaciov ar autoriza revenirea moldovenilor la alfabetul latin. Și, ca și cum asta nu era suficient, Ghiță (așa îi spuneau prietenii) David găsi de cuviință să-i atragă atenția tovarășului Gorbaciov și asupra faptului cât de nejustificată era intervenția Armatei Sovietice în Afganistan. A fost cu siguranță un gest pripit din partea lui Ghiță, căci Gorbaciov încă nu era pregătit să asculte asemenea lucruri: până la retragerea trupelor sovietice din Afganistan a trebuit să mai treacă vreo trei ani. Așa că, într-o zi, șeful lui David îl invită și-i spuse că trebuie să meargă în interes de serviciu la Tiraspol. Fără să suspecteze ceva, inginerul-energetician își luă ”valiza” și… dispăru. Abia după o lună se află că pe drum fusese arestat de KGB și că se află în subsolul clădirii de lângă Planetariu. L-au ținut acolo timp de aproape șapte luni, ca apoi să-l declare nebun și să-l transfere într-un spital de psihiatrie de la Dnepropetrovsk. Între timp, despre arestarea lui Gheorghe David află Europa Liberă. În una din emisiunile sale destinate situaţiei din RSSM, s-a vorbit despre el şi scrisoarea sa adresată lui Gorbaciov, citându-se din ea. Autorităţile SUA l-au inclus pe Gheorghe David în lista deţinuţilor politici şi cereau autorităţilor sovietice informaţii despre soarta lui. Faptul că în Occident se ştia despre un deţinut politic însemna mult pentru soarta acestuia. Astfel, KGB-ul nu mai era liber în acţiunile sale. Despre deținutul politic Gheorghe David a pomenit şi regretatul Gheorghe Ghimpu la unul din primele mitinguri în sprijinul restructurării, la Chișinău.
Misteriosul C.
Cum a ajuns scrisoarea lui David la Munchen? Acum un an şi ceva, mă refeream la acest subiect, într-un articol despre Ilie Bratu, prieten cu Gheorghe David. Scriam că după dispariţia lui Gheorghe David am fost întâlnit în stradă de un oarecare C. care se interesă de soarta prietenului nostru şi mă întrebă dacă nu am sau nu pot face rost de scrisoarea acestuia, spunând că va încerca să o transmită în Occident. Cu condiţia, preciză el, că nu divulg nimănui numele său, niciodată, în niciun caz, oricum ar evolua situaţia. Astfel, peste câteva luni de la ziua când i-am transmis scrisoarea, numele lui Gheorghe David a ajuns la Europa Liberă.
După doi ani de aflare la Dnepropetrovsk, Ucraina nu a mai dorit probabil ca Gheorghe David să-i ”prejudicieze” imaginea, figurând pe listele organizaţiilor internaţionale de apărare a drepturilor omului în calitate de deţinut politic pe teritoriul său, trimiţându-l, prin 1989, la Chişinău. Autorităţile RSSM l-au ţinut un timp la Costiujeni, apoi, după ce numele lui David a început să fie pomenit pe la mitinguri, auzindu-se chemări către mulţime de a merge spre Costiujeni, el a fost eliberat. I-am povestit, la prima noastră întâlnire, despre cum a aflat Occidentul despre soarta sa, fără însă a-i da numele celui care a contribuit la aceasta, promiţându-i să o fac când voi avea promisiunea lui C.
Cu persoana respectivă ne întâlneam din când în când, dar niciodată nu mi-a dat de înțeles că a survenit vreo schimbare în condiția pusă de el și că aș putea divulga numele său.
După apariția articolului despre care am pomenit mai sus, Gheorghe David i-a telefonat lui Ion Conțescu, cu care de altfel se cunoşteau foarte bine, și l-a întrebat dacă nu este el acea persoană misterioasă din articol. Ion Conţescu a negat acest lucru, apoi a mai jucat şi teatru telefonându-mi şi povestindu-mi despre curiozitatea lui David, întrebându-mă, la rândul său, la cine m-am referit în articolul meu. La proxima întâlnire a lăsat să se înţeleagă că nu este cazul să modificăm înţelegerea noastră.
Fiindcă, vinerea trecută, Ion Conţescu s-a stins subit, după o intervenţie chirurgicală nereuşită, am considerat că datele problemei s-au schimbat şi acordul nostru nu mai este valabil. E de la sine înţeles de ce nu dorea el publicitate atunci când KGB-ul mai era în viaţă. Dar de ce sau de cine se temea el după aproape douăzeci de ani de independenţă a RM? Convingerea mea e că a făcut-o din modestie. Pentru că îi displăcea profund ”eroiada” autohtonă, cu colaci şi prosoape, cu biografii împrospătate şi chiar rescrise, declanşată după 1991. În momentul arestării lui David nu se putea imagina câţi ”bărbaţi ai neamului” umblă nestingheriţi pe străzile Chişinăului. În condiţiile unei inflaţii de ”mari patrioţi” şi ”bărbaţi ai neamului”, mulţi dintre care se afirmaseră doar pe la tribune, el a preferat anonimatul.
”Salvarea” unei cărţi
Într-o seară, era până la perestroika, Ion Conțescu îmi telefonă și mă invită la o întâlnire matinală. Era inutil să-l întreb despre ce e vorba, el nu discuta la telefon; trebuia să-mi dau seama că e vorba despre ceva urgent. ”Există șansa să punem mâna pe cartea lui Carlo Tagliavini, înainte ca ea să nimerească pe alte mâini”, îmi spuse el puţin agitat, a doua zi. Moștenitorii Tatianei Iliașenco, care decedase în acel an, au scos în vânzare cărţi din biblioteca ei. Probabil noii posesori nu conștientizau adevărata valoare a cărții. Cu toate acestea, prețul stabilit era peste posibilitățile financiare ale lui Conţescu la momentul respectiv, de aceea el mi se adresa mie, unui economist, să ”salvez” cartea respectivă, căci mâine aceasta poate dispărea, putea fi distrusă, dacă află despre ea KGB. Surpriza cea mare a fost să descoperim că era vorba despre o carte cu autograful lui Tagliavini. Considerată a fi loială regimului, Tatiana Iliașenco îl întâlnise pe autor la un congres internațional, despre care se pomenea în autograf.
Astăzi, tema ”limbii moldoveneşti” este mai puţin actuală. Totuşi, cartea lui Tagliavini le-ar prinde bine unor politicieni de la noi. Ei au ocazia să o citească, datorită lui Ion Conţescu.
