Pe drumul de la intrare către școală îți sare în ochi o casă țărănească bine îngrijită, cu o terasă din lemn. E vopsită în albastru și pe ea sunt desenați niște cerbi galbeni. În spatele casei curge Nistrul.

Petru Bondari, proprietarul casei, iese din curte cu o sticlă de plastic și se îndreaptă spre izvor, să ia apă pentru ceai. Poartă o geacă impermeabilă și încălțăminte de drumeție. Pășește încet și privește în jur cu ochii limpezi, albaștri, amintindu-și de întâmplările de pe vremea când era copil. Acum are 34 de ani, iar dragostea pentru satul natal și pasiunea cu care vorbește te face să crezi că totul este posibil, oriunde ai decide să te stabilești.

E ora 11. E o zi rece, de joi, la mijlocul lunii ianuarie. Vântul scutură fulgii, iar satul pare amorțit. Copilăria lui Petru este strâns legată de tot ce înseamnă scăldatul în râul Nistru, insula Vacilor, mâca Ileana și plăcinta rece făcută de ea. Copiii din Pohrebea fugeau spre Nistru oricând aveau ocazia. Petru își amintește de șiretlicurile la care trebuia să recurgă ca să-și poată petrece timpul în voie, așa cum îi plăcea. Într-o zi, mama i-a spus că poate să meargă cu băieții la scăldat doar după ce-i aduc două căldări cu balegă de cal, să muruiască cuptorul. „Și pentru că nu găseam suficientă balegă, am umplut căldările cu pământ și deasupra am pus niște balegă. Mama s-a uimit că am venit așa de repede, da' noi fuga la Nistru", râde nostalgic.

Ajuns la izvor, Petru se apleacă să umple sticla cu apa rece care țâșnește dintr-o țeavă. În jurul acestuia este construit un perete din piatră, ca să-l protejeze de bolovanii ce cad din deal. Și acum pohrebenii iau apă de la izvorul din fața școlii, aproape de casa bunicii lui, unde în pauzele dintre lecții fugea să mănânce ceva gustos și cald. „Cele mai gustoase plăcinte și găluște le-am mâncat la mâca Ileana. Îmi pregătea din fugă scrob. Acel scrob era atât de bun, că mulți colegi visau la el." Își amintește cum mâinile bunicii amestecau scrobul cu îndemânare. „Când intram în bucătărie și vedeam că este aprinsă candela, îmi dădeam seama că-i sărbătoare, iar de sărbători, cel mai des, mâca pregătea plăcinte reci, nemaipomenit de gustoase," povestește Petru cu drag de cea pe care a pierdut-o când era încă copil, dar de care se simte legat și astăzi. Pe bunic îl cunoaște doar din poze. A plecat la război și nu s-a mai întors.

După moartea bunicii, gospodăria a devenit pustie. Fiind o perioadă grea, părinții au hotărât să vândă casa bunicilor. Noii proprietari au plecat peste hotare la scurt timp, iar casa mâcii Ileana a rămas singură și neîngrijită. „De fiecare dată când treceam pe alături mă apuca o tristețe...", recunoaște Petru.

A crescut, și așa cum era la modă, părinții i-au zis să meargă la o facultate de Drept din Chișinău. La universitate a înțeles că nu se vede în domeniul acesta, așa că a început să aplice la tot felul de programe care îi dădeau posibilitatea să meargă peste hotare. „Exista stereotipul acesta că dacă vrei să ai o viață așa cum dorești, trebuie neapărat să pleci din Moldova. Așa am crezut și eu". Astfel, student fiind, a ajuns în România, Ucraina, Elveția, Polonia, Belgia, Franța și SUA. Între timp, s-a și căsătorit.

„Oriunde mă duceam, mă simțeam rupt parcă de tot ce însemna casă", recunoaște el. În urmă cu patru ani, Petru a revenit în Pohrebea. „Nicăieri nu mă simțeam ca acasă, ca în satul în care m-am născut și am copilărit". Însă, revenit, nu și-a mai găsit prietenii din copilărie care de mult timp s-au împrăștiat prin lume. Asta nu l-a descurajat. Știa că în Pohrebea nu o va lua de la zero, știa că are o bază pe care-și poate construi viața. Așa, folosind toată experiența acumulată, și-a lansat o mică afacere care organizează teambuilding-uri. Conceptul este ca activitățile să se desfășoare în aer liber, pe insula Vacilor, locul unde pohrebenii își duceau vacile și le lăsau acolo din primăvară și până toamna, iar seara se duceau să le mulgă. „Acolo, vacile au totul pentru a fi fericite, dar e și un loc pitoresc", râde bărbatul, aranjându-și părul ciufulit de căciulă.

Deși anii au trecut, Petru nu putea trece liniștit pe lângă casa unde bunica îl aștepta cu un scrob fierbinte sau cu plăcintele reci, gătite special pentru sărbători. A adunat bani și în urmă cu un an i-a contactat pe proprietarii casei bunicilor. Voia să o cumpere cu orice preț. „Inițial, mi-au zis de vreo 20 de ori că nu o vând, după care nu răspundeau nici la telefon, nici la mesaje. Apoi, probabil, s-au gândit că pot scăpa de mine dacă îmi cer un preț de cinci ori mai mare decât cel cu care au cumpărat casa", povestește el. Însă, în vara anului 2020 ambele părți au semnat contractul de vânzare-cumpărare. Și de atunci casa bunicilor a început să se transforme într-o pensiune, cu gândul să-și deschidă ușile pentru și mai mulți oameni doritori de liniște, scrob de vis și plăcinte reci.

A reparat casa păstrându-i autenticitatea: acoperișul din oale de ceramică, pereții cu var, motivele ornamentale colorate de pe pereții dinafară și rame vechi în care a pus poze de familie. De asemenea, a cules de prin sat obiecte vechi pe care le-a aranjat prin curte, pe terasa din lemn. Astfel, în toamna anului 2020 a apărut pensiunea „La mâca Ileana", unde te poți caza, dar și vedea cum porumbul este măcinat la moara veche de piatră luată de la chiochea Dunea. Ea a luat-o de la soacra sa, la care nu se știe de unde a ajuns. Dar pandemia nu se grăbește să treacă și nu ajută afacerile să înflorească, iar Petru spune că asta nu îl descurajează. „Avem timp să mai îmbunătățim lucrurile. Și pentru noi totul este nou, dar ne adaptăm", spune el așezându-se la terasa din lemn.

Dinspre ulicioară se aude vocea chiochii Dunea, care își liniștește nepotul tocmai venit de la stomatolog, iar drept recompensă pentru dinții extrași i-a promis un colac proaspăt și Coca-Cola.

„Chiochea Dunea, ia intră la mine… Mai ții minte moara pe care mi-ai dat-o?", întreabă Petru, ducându-și brațul pe după umerii femeii care intră agale în curte. Este îmbrăcată într-un mantou gros și poartă o batistă de lână. „Voi vreți să faceți ca la muzeu aici, da?" râde timidă ea și își mută torba în altă mână, să-l țină pe nepot. Privește în jur, apoi spre moară și se lasă învăluită de amintiri.

Când era tânără, soțul ei, „bărbat zdravăn" turna câte două căldări de grâu și învârtea moara. Făcea făină din care cocea pâini, plăcinte și prăjituri. Plăcinta rece mereu era vedeta meselor. Împărțea la toată mahalaua, la toate rudele. „Am neamuri pe ambele părți ale Nistrului. Când ne adunam, se umplea casa. Am mers și la câteva nunți în Transnistria, iar ei veneau la noi. Tot frumoase nunți fac, frumoase tare, am și fini acolo, ne sunăm, ținem legătura", spune ea.

Când vor veni oamenii de pe ambele maluri ale Nistrului la pensiunea „La mâca Ileana", Petru va măcina porumbul și le va găti mămăligă. „La noi, la oamenii de rând, nu există separarea asta că unul e moldovean, unul român, unul ucrainean sau rus, cu atât mai mult că sunt sau nu din regiunea transnistreană," explică Petru și chiochea Dunea confirmă, dând din cap.

Ideea de pensiune i-a venit lui Petru Bondari mână în mână cu visul de reînviere a satului. De pe dealurile lui se vede Nistru - o priveliște minunată care ar atrage turiștii. „Iar dacă în sat vor veni mai mulți vizitatori și localnicii își vor putea vinde produsele și rămâne în localitate", spune el. De aceea, bărbatul vrea să rămână în Moldova și să-și dezvolte afacerea, pentru că „Moldova are potențial".

Mai mult, Petru povestește că, în ultimii ani, multe case din Pohrebea sunt cumpărate de străini. „Majoritatea vor să le transforme în case de odihnă unde vor veni în weekend-uri sau vacanțe", explică.

Pohrebea e un sat al legendelor care te vor captiva: kurgane, obiecte rămase de la civilizația cucuteni-tripolie și legenda bisericii „Sfântul Alexei" sunt doar câteva dintre ele. În viitor, Petru vrea să colaboreze cu antreprenori de pe malul stâng al Nistrului, deoarece ambele părți își doresc asta. „De nenumărate ori am avut ocazia să vorbesc cu oamenii din regiunea transnistreană care spuneau că ar fi fericiți să facă lucruri care ar putea îmbunătăți situația de acolo. Indiscutabil, dorință există. Iar când dorința este mare, totul devine posibil", spune el, plimbându-și privirile pe ulicioarele satului în care s-a născut, a crescut și în care își dorește să rămână.

Reportaj de Eugenia Wetz
Imagine video de Ernest Todiev
Editare de Anastasia Condruc

Acest material a fost realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, în cadrul Programului UE „Măsuri de Promovare a Încrederii", implemenat de PNUD. Opiniile exprimate aici nu reflectă neapărat poziția oficială a UE sau PNUD.