De Argentina Gribincea
Despre polemica Tănase-Dinescu sau ignoranța și indiferența, ”coloana a 5-a” a Kremlinului
”Talentele mari spun tâmpenii mari” – este titlul unui editorial din Timpul (Anul VIII, nr 141 (1115) , 11 august). Articolul se referă la o recentă emisiune Tănase și Dinescu de la RealitateaTV, dar și la un articol, semnat de Mircea Dinescu, din ziarul Cotidianul. Cunoscutul nostru publicist Constantin Tănase este revolatat (și pe bună dreptate), pentru că la fel de cunoscutul poet Mircea Dinescu pare să fie mult prea departe de realitățile din R.Moldova, dacă nu chiar dezinformat. Sigur, faptul că Mircea Dinescu, unul dintre primii scriitori din Țară care au vizitat Chișinăul în perioada dezghețului gorbaciovist, nu prea cunoaște care este raportul minoritari-majoritari în Republica Moldova este și ciudat, și descalificant pentru cineva care, prin felul în care se implică în dezbaterea unor probleme de importanță strategică, precum chestiunea graniței de Est a UE, își arogă statutul de formator de opinie. Mircea Dinescu nu este singurul exemplu de acest fel. Ideile emise de Mircea Dinescu sunt atât de des vehiculate în spațiul public românesc, încât, în acest caz, puțini l-ar putea bănui pe Dinescu de originalitate. Acest gen de ”nihilism patriotic” este, deocamdată, o atitudine en vogue pe la București, deși moda asta e cam veche (provenind încă de pe timpurile lui Ceaușescu, ani în care dictatura monopolizase tema patriotică, transfprmând-o într-un fel de ”patriotism de carnaval”, și a te opune acestui gen de abuz avea un sens, era o formă de rezistență anticomunistă).
Nu anacronica disidență anticeaușistă a cântărețului morții devoratoare de ziare mi se pare îngrijorătoare, însă, ci persistența unui iz xenofob în discursul de acest fel, care, paradoxal, se vrea perceput (și apreciat!) ca unul modern, democratic, pro-european.
”Celebrul distih popular „Limbă dulce, cur viclean /caracter de moldovean“ s-ar fi potrivit perfect pe butelcuţa preşedintelui României, care nu s-ar fi sfiit să se joace şi de-a găgăuzul de dragul unui nou mandat. Pe de altă parte, în loc de drama micii republici moldoveneşti, unde urmaşii lui Ştefan cel Mare flutură acelaşi steag roşu ca şi urmaşii lui Kim Ir Sen, s-ar fi vorbit în Europa despre convulsiile României Mari care, obligată să poarte o insulă rusofonă în spinare, de o mie de ori mai babană ca Insula Şerpilor, ar fi plutit şi mai greu prin băltoaca posttranziţiei capitaliste,” scrie în articolul din Cotinianul Mircea Dinescu.
În doar două fraze poetul reușește să fie xenofob, jignind sentimentele găgăuzilor (după ce, în alineatul precedent, fusese ofensiv la adresa minorităților rusă și ucraineană) și să mai și facă niște glume neinspirate pe seama accentului moldovenesc (demonstrând, printre altele, că nu urmărește nici măcar ”buletinele meteo ale televiziunii moldovenești”, la care face trimitere în articolul său). Înțeleg că tot ce face e din dragoste și dorință de mai bine, nu-i fac proces de intenție, dar este știut ce complicații pot genera ”bunele intenții”… Un alt scriitor, autor de articole antisemite, nega faptul că ar fi antisemit, invocând o iubită de origine evreiască, din tinerețe. Dacă am merge pe aceeași logică, dl Dinescu nu ar putea fi acuzat de rusofobie, în ciuda faptului că a hiperboliza pericolul pe care l-ar putea prezenta o minoritate ”de origine rusească sau ucraineană” este, în cel mai direct sens al cuvântului, o manifestare rusofobă. Paradoxal, atitudini xenofobe se observă, în ultimul timp, la persoane care ar avea cele mai puține motive pentru a cădea în capcana sentimentelor din această categorie. Oare de ce această rusofobie, venind tocmai din partea lui Mircea Dinescu? Conștientizază oare dl Dinescu ridicolul situației în care a ajuns, vorbind despre ”pericolul” ca România să ”ducă în spinare” o ”insulă rusofonă”? Își dă oare seama că una este să se discute onest, franc, despre veleitățile imperiale ale Kremlinului și despre sindromul dictatorial în comportamentul lui Putin, de exemplu, dar cu totul altceva e să arunci vina pentru problemele pe care le cauzează Rusia, (”nerestructurată” nici azi, după zeci de ani de la lansarea politicii liberalizatoare a lui Gorbaciov), pe umerii minortăților ruse, rămase după destrămarea URSS pe teritoriile care anterior fuseseră parte a imperiului sovietic? (Apropo, noțiunea de rusofonie este folosită în textul dlui Dinescu, în mod greșit, în calitate de sinonim pentru cea de minorități sau ca un fel de atribut obligatoriu al acestora. Or, în RM rusofonia este un fenomen complex, ce nu trebuie confundat cu problema minorităților, decât dacă se dorește impunerea pretențiilor Rusiei, de hegemon și dictator în fostele teritorii sovietice, pe motiv că ar avea de ”apărat” drepturile unor ”minorități rusofone”.)
De remarcat această, aparent inexblicabilă, coincidență: în ambele campanii electorale (adică: parlamentarele din R.Moldova și prezidențialele din România) discursul xenofob și, în același timp, în mod clar orientat spre conservarea situației geopolitice actuale, favorabilă Rusiei, se insinuează printre promisiunile de modernizare și democratizare, bine deghizat, bine ascuns între faldurile retoricii pro-europene. În ambele cazuri acest tip de discurs este inculcat, abil și cu o insistență demnă de o cauză mai bună, publicului larg, mizându-se pe ignoranță, pe falsificarea faptelor și pe amețeala generală, cauzată de virulența campaniilor electorale. Astfel, se confirmă, o dată în plus, că ura, și nu dorința de a găsi echilibrul pierdut, guvernează în această zonă, marcată de tendințe dictatoriale (vezi, regimul Voronin, care este o imitație după regimul de la Tiraspol, dar și linia dictatorială a regimurilor Putin și post-Putin, linie care, se pare, influențează și stările de spirit ale unor politicieni de pe la noi). Bine, noi, că abia urmează să intrăm într-o stare de ”convalescență post-voroniniană”, dar România? Dar Mircea Dinescu?
