Tisa face un zgomot nemaipomenit, apa – „clocoteşte”, de parcă şi-ar cânta simfonia. Sunt la centrul geografic al Europei, aflat în apropiere de satul Dilove din regiunea Transcarpatică a Ucrainei. Curios lucru, cel puţin pentru mine, există trei vestigii care indică acest fapt. Primul – o bornă cu alb şi albastru, instalată în 1887, pe timpul imperiului Austro-Ungar; al doilea – o plăcuţă fixată pe timpul Uniunii Sovietice, al treilea – un monument construit după ce Ucraina îşi declară independenţa.
Aproape de inima geografică a continentului, pe malul drept al Tisei, îşi deapănă istoria din vechime o salbă de sate româneşti. Despre ele şi despre oamenii de aici prea puţin se scrie.
Am mers din curiozitate, or, aici, în dreapta Tisei sunt cele mai vechi aşezări româneşti, populate cu demnitate de urmaşii adevăraţi ai dacilor liberi, urmaşii lui Bogdan şi Dragoş. Se spune că de prin Maramureşul istoric a descălecat Dragoş către Moldova şi tot de aici porneşte graiul pur românesc. Şi astăzi dacă stai la sfat cu moroşenii poţi observa graiul lor parcă luat din cronicari.
Una din „bătrânele” localităţi aflate pe malului drept al Tisei este Apşa de Jos. Într-un document scris în limba română şi publicat de Iona Mihalyi de Apşa în „Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV” este menţionat că localitatea Apşa de Jos este atestată documentar la 25 noiembrie 1387. Mai bine de cinci secole, Apşa de Jos a purtat acest nume, dar după 1946 localitatea este rebotezată de sovietici Dibrova. Şi chiar dacă din anul 2000 s-a solicitat revenirea la toponimul vechi, iar după ce a fost organizat şi un referendum, oricum abia în 2004 autorităţile au permis ca Dibrova să se numească Apşa de Jos.
Apşa de Jos e o localitate deosebită în care oamenii au apărat şi-n vremuri de grele încercări bisericile neamului. În mijlocul localităţii sunt două coline şi pe ambele se află câte o biserică de lemn. Prima a fost ridicată la 1561 şi are hramul „Sfântul Nicolae”, iar a doua la 1776 şi are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Biserica veche de lemn este catolică, însă iniţial a fost ortodoxă. După anul 1990, moroşenii mână de la mână mai ridică o biserică, de data aceasta una de piatră şi pentru a păstra suflul istoriei au pus o poartă de lemn maramureşeană. Şi pentru că în ziua în care subsemnatul a fost la Apşa de Jos era duminică, în ambele lăcaşuri sfinte erau creştini. Am aflat că de sărbători şi-n zilele de duminică oamenii locului se salută cu: „Lăudăm pe Iisus!”.
Acum câţiva ani, doctorul Ion M. Botoş, preşedintele Uniunii Regionale a Românilor din Transcapatia „Dacia”, hotărăşte să deschidă în propria-i casă Muzeul de Istorie şi Etnografie „Dacia liberă”. În secţiile muzeului sunt cărţi, ziare, reviste cu şi despre românii din Trascarpatia şi Maramureşul istoric. De asemenea, aici este o colecţia impunătoare de numismatică din diferite perioade ale istoriei, precum şi una de ceramică tradiţională. Ion Botoş a ales cu migală toate vestigiile, astfel muzeul reprezintă un adevărat centru de cultură şi spiritualitate.
Pe timpuri la Apşa de Jos erau căsuţe de lemn maramureşene, astăzi sunt o mulţime de palate, care mai de care mai măreţe. Mai toate au de la 20 de odăi în sus, iar cel mai mare peste 50 de odăi. Cel mai interesant este că apşenii nu-şi vând casele, ci le dăruiesc. La auzul acestor vorbe am zis: „Iată cine respectă mesajul din cântecul lui Mihai Ciobanu – „Casa părintească nu se vinde”! Oriunde ar pleacă, cei de la Apşa de Jos revin la vatră. Ei nu vând pe nimic în lume casa, tradiţia şi neamul. E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm toţi cei care vorbim şi trăim româneşte. La drum în România Mică!
