Un copil aleargă printre roșiile proaspăt plantate de bunica și mama sa. Pământul lipicios îi face șlapii din cauciuc tot mai grei. Ploaia din ajun a fost atât de puternică încât solul încă mai mustește cu apă. Un vânt ușor adie dinspre Nistru și poartă cu el un iz înecăcios de apă stătută.

Alexei are șapte ani și adoră să se bălăcească în râu și să privească spre rocile albe de pe celălalt mal atunci când duce vaca la păscut. „Intru în Nistru, dar nu prea departe, că apa e tulbure și e periculos", explică el grăbit, în timp ce își trece degetele peste năsucul umed al vițelușei de doar două săptămâni. „Ea tot pe malul Nistrului s-a născut", ne spune Alexei. Apoi aleargă spre cățelușa Gherda - ea a intrat din nou în grădina vecinului, care începe să strige când vede cum trece prin ceapă. O apucă de lăbuțele din față și o duce cu greu pe partea cealaltă a drumului, unde este casa cu jucăriile lui.

În satul Trifăuți cu 1.000 de locuitori, aproape fiecare câștigă bani din creșterea și comercializarea căpșunilor pe care le stropesc cu apa pompată direct din Nistru. Însă, în acest an, bunica lui Alexei a pus în pământ doar cartofi, roșii, castraveți și varză. „Îți trebuie mai multe mâini să îngrijești căpșunile", explică Mariana Rusu, femeia în vârstă de 48 de ani, zâmbitoare și cu fața arsă de soare. Aranjează chipiul pe părul blond al nepotului și îi spune să nu meargă singur la fântâna din curte, să nu cadă. Din această fântână iau apă pentru stropirea plantelor, apă de băut și pentru mâncare. Nu e deranjată că sătenii udă legumele cu apa murdară din Nistru. „Apă cu «udobrenie»", glumește femeia.

Creșterea căpșunilor, roșiilor și castraveților necesită multă apă. Însă nimeni din sat nu se întreabă ce calitate are apa care vine de la Soroca, unde nu mai există stație de epurare deja de 30 de ani. În tot acest timp, toate apele menajere și reziduale produse de localnici și de fabricile din oraș sunt aruncate direct în bazinul râului.

„Nistrul este o valoare, iar valoarea aceasta trebuie respectată. Râul ne hrănește, ne alimentează cu apă, iar în schimb, noi aruncăm în el rahat, tot de ce nu avem nevoie, de parcă ar fi o gunoiște. Nu trebuie să mâncăm nici măcar peștele de aici. Desigur, nu se moare după un singur pește și deodată, dar se infectează organismul, iar peste un timp vin și efectele", explică Valentina Jalba, președinta Asociației Obștești „Eco-Sor" din orașul Soroca.

Pe malul râului Nistru, în regiunea cetății Soroca, vedem și multă urzică, „lucru care indică că aici este mult azot", explică Valentina. Una dintre soluții nu este doar construirea stației de epurare, spune ecologista, dar și curățarea râului de nămol, pentru ca acesta să se poate autocurăța. În primul rând, oamenii trebuie să aibă grijă de curățenia Nistrului care trece pe lângă casele și gospodăriile lor, consideră experta, care spune că sădirea fâșiilor de protecție din iarbă și arbuști de-a lungul malurilor nu ar permite pesticidelor să ajungă în apa pe care ulterior tot ei o beau.

Până la începutul anilor 2000, Trifăuți era un sat obișnuit pe malul Nistrului, la hotar cu Ucraina, unde oamenii creșteau porumb și grâu, iar mulți erau plecați peste hotare. Asta până într-o zi, când în sat a venit un bărbat care a cumpărat terenuri agricole aproape de râu. A angajat mai mulți localnici și a sădit căpșuni. Multe căpșuni. „Părea un ciudat care avea tare multă grijă de o buruiană, că așa o numeam noi, iar el ne tot spunea: «Nici nu vă imaginați ce norocoși sunteți voi că stați așa de aproape de apă și aveți mult soare»", povestește Ion Mazur, scărpinându-se îngândurat la ceafă. „Mai mâncam noi căpșuni, dar puține. De când a venit mahalageanul, am început să ne uităm altfel la ele", recunoaște bărbatul cu fruntea brăzdată de riduri. Atunci, feciorul lui Ion a sădit câteva rânduri de căpșuni la el în grădină, iar căpșunile pe care le-a cules le-a vândut la preț bun. „Când am văzut că din asta a ieșit hârtiuță (bani, n.red.), am sădit și noi. Așa a făcut cam fiecare din sat", adaugă Maria, soția lui, potrivindu-și batista roșie și chemându-l să culeagă mai repede, până soarele nu devine prea arzător.

Deși calitatea apei lasă mult de dorit, localnicii nu se plâng, folosind filtre pe care, cu fiecare an, trebuie să le curețe tot mai des. „După fiecare 10 tone de apă trebuie să spăl filtrul, dar nu e strașnic. Principalul e că avem apă", ne spune Ion. Tot această apă o folosesc și în gospodărie, iar faptul că la ei ajung și deșeurile aruncate de soroceni direct în Nistru pare să nu-i sperie. „Ei, de ce să ne temem, că doar e apă și râul se mai curăță", spune el, rugumând filtrul țigării din colțul gurii, și se apucă să culeagă căpșunile mari, parfumate, de un roșu-rozaliu ademenitor. Iar câteodată mai mănâncă câte o căpșună, doar scuturând-o puțin de pământ.

Peste câteva mahale, nea Tudor își încarcă cutiile cu căpșuni în portbagajul mașinii. Astăzi a cules peste 200 kg, pe care urmează să le vândă angro la Chișinău. Iar în timp ce locuitorii capitalei savurează din primele fructe ale primăverii, apele din sistemul de canalizare al sorocenilor continuă să ajungă în Nistru și să se verse mai departe spre Trifăuți și mai la vale, hrănind milioane de oameni.

Reportaj text și fotografii de Tatiana Beghiu
Reportaj video de Georgeta Carasiucenco
Operator și editor video: Ernest Todiev
Editare de Marta Sterpu