„Ai adus coronavirusul în țară!"
Istoria unei moldovence revenite din Italia cu COVID-19


„Puișor, totul o să fie bine", îi spune medica. Sofia stă întinsă pe patul din ambulanță. În fața ei sunt doi oameni în costume albe. Fața le este acoperită de măști și abia li se văd ochii. Îi este frig, tremură și amețește. Nu înțelege ce i se întâmplă. „Voi vă infectați din Italia, beți pastile acolo și veniți aici și faceți febră", aude de la a doua medică. Nu a luat nicio pastilă, știe că nu a făcut niciun rău nimănui, nu știe ce are, dar se simte vinovată. Sofia așteaptă să fie internată la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase „Toma Ciorbă" și să fie testată la coronavirus.

Curiozitatea, neștiința, incertitudinea, frica adunată de o țară întreagă a căzut pe umerii primilor oameni reveniți din Italia acasă, fiind infectați cu coronavirus. Unul dintre acești oameni a fost Sofia, care a trecut printr-o formă grea a infecției. Dar și prin umilință și stigmatizare din partea semenilor. Durerea scursă strop cu strop din fiecare comentariu online și din fiecare privire judecătoare în direcția Sofiei a traumat-o încât nici astăzi nu doarme liniștită, nu se poate odihni și este într-o continuă căutare a răspunsului la întrebarea: „de ce mă simt rău, chiar dacă nu mai am coronavirus?". Le zice medicilor „parcă mi-e mai ușor să mor", iar ei ridică din umeri.

Sofia, o femeie de aproape 50 de ani, s-a dus la sfârșitul lunii decembrie 2019 în Italia. „Eu mai aveam nevoie să fac la gospodărie câte ceva", explică ea decizia, deși copiii erau deja puși la cale. Nu prea voia să meargă acolo, pentru că se apropiau sărbătorile de iarnă și ea ar fi vrut să fie acasă lângă familie, dar plătise pentru acte, pentru contract și era prea târziu să facă un pas înapoi.

În același timp, abia se depistaseră primele cazuri de COVID-19 în Wuhan, China. Nimeni nu se gândea că acel virus urma să facă prăpăd în lume. „Unde e China și unde e Moldova?", ziceau oamenii și priveau cu scepticism ce se întâmpla în țările îndepărtate.
„Impactul stării noastre emoționale asupra
stării noastre de sănătate este direct."
„Stigmatul în urma coronavirusului a complicat foarte mult viața persoanelor care se recuperează. Cred că cel mai dureros sentiment pentru cei bolnavi este lipsa suportului emoțional de la cei dragi.

Este greu să vorbim despre lipsa stigmatizării într-un context în care toată lumea este speriată și stigmatizată. Și dacă stigmatizarea n-o putem anula, atunci bruma de umanitate din fiecare dintre noi o putem găsi. Pe moment, starea lor emoțională e atât de proastă și ați văzut și comentarii ale unor medici care semnalează unele dereglări cognitive, emoționale și chiar psihice în cazul bolnavilor de COVID-19. Cu atât mai mult, acești oameni au nevoie de alți oameni alături ca să se recupereze și să treacă mai bine prin boală".

Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă
GREȘEALA
Moldoveanca s-a angajat în calitate de cameristă la un hotel din Italia. 78 de zile în continuu împingea căruciorul cu albituri, cu hârtie igienică și produse de curățat de pe un coridor pe altul. În fiecare cameră descoperea mirosul vizitatorilor care tocmai au plecat: parfum scump, mahmureală, miros de transpirație, flori. Deschidea fereastra și aerul invada camera. Continua să aranjeze paturile șifonate pe care le-au lăsat oaspeții ieșind în grabă, ștergea praful de pe mobilier în așa fel încât să nu atingă lucrurile personale, strângea prosoapele murdare de pe podeaua băii, spăla chiuveta, toaleta și cada. A adunat sticle goale de pe mese și le-a aruncat în coșul de gunoi, șervețele murdare și ambalaje.
Dar, în una dintre zilele de la sfârșitul lui februarie, când a mers să bea un pahar de apă ca să-și potolească oboseala, nu a simțit nimic. Apa nu mai avea niciun gust. Nedumerită, a încercat apă din robinet, apoi apă din sticlă - nu făcea nicio diferență, nu simțea gustul apei.

Apoi, în următoarele zile, când dădea cu aspiratorul, mâinile și picioarele au început să-i tremure. „E multă alergătură", se liniștea ea și continua să lucreze.

Nu avea nici febră, nici tuse – simptomele cele mai comune pentru coronavirus. Pe deasupra, în regiunea în care lucra, nu era depistat încă niciun caz de infectare.



„Dacă am coronavirus?"
Cu toate acestea, a decis să revină acasă cât mai repede. Pe 10 martie a urcat în avion, și-a lăsat toate lucrurile în depozitul de sus și aștepta de la stewardesă un pix cu care să îndeplinească fișa epidemiologică. Dar compania aeriană nu a luat în calcul acest aspect și Sofia a fost nevoită să-și scoată pixul din geantă, să îndeplinească fișa ei și apoi să-l transmită altor oameni. „Dar dacă am coronavirus? Ar putea fi o greșeală", s-a gândit Sofia, dar deja era prea târziu. Îndeplinise alte fișe epidemiologice ale unor bătrâni cu probleme de vedere. S-a simțit vinovată că a încercat să ajute oamenii.

A ajuns acasă târziu după ora 12 de noaptea. O așteptau cu brațele calde părinții și nora, însărcinată. Voia să-i îmbrățișeze, să-i pupe pe obraji, să-și aline dorul, dar era conștientă că a venit dintr-o țară în care epidemia lua amploare și a solicitat să fie respectată distanța așa cum cereau autoritățile.

A doua zi s-a trezit la 6 dimineața. Nu a dormit mai mult de cinci ore în noaptea ceea. Când a deschis ochii, și-a dat seama că ceva nu era în regulă. S-a ridicat încet pe șezute, capul greu o trăgea înapoi spre pernă. „Sunt obosită, am lucrat fără zile de odihnă", și-a spus ea. A băut o cafea, a despachetat geamantanul, a pus cadourile în dulap, a mai vorbit la telefon ba cu o rudă, ba cu alta. Timpul a zburat repede, iar după prânz, a început să „o scuture" și mai tare. Respira greu și parcă nu-i ajungea aer. A deschis dulapul, din cutiuța de medicamente și-a pus ambele termometre pe care le avea. Liniuțele roșii au urcat până la 38,2. Pentru Sofia, care făcea febră foarte rar și doar în cazuri grave, acesta a fost un semn rău. Inspira adânc, dar nu era suficient. Se ținea de gât, inima îi sărea din piept, amețea. A sunat la 112 și peste câteva zeci de minute a venit și ambulanța.
INTERNAREA
După internare, liniuța roșie de la termometru a crescut și mai mult: 39,4. Tensiunea arterială a sărit peste limitele normale și-i pulsa puternic în tâmple. Nu mai suporta durerea. Părea că delirează. Își făcea griji pentru pasagerii care au fost în avion și pentru femeile cu care a lucrat în Italia... Durerea și frica se suprapuneau.

Pe 12 martie, a doua zi de la internare, a fost testată pozitiv la coronavirus și mutată într-o altă secție. Din interior, virusul o usca. Nu putea să mănânce, să bea apă, să ridice măcar o mână. Era imposibil să se ducă la baie.



„Ne-ai adus virusul!"
Dar Sofia nu știa că greul abia urmează. Pentru că era printre primele persoane infectate cu COVID-19 din Republica Moldova, toată lumea era cu ochii pe ce zicea ministra Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Viorica Dumbrăveanu, președintele Igor Dodon și premierul Ion Chicu. Așa s-a trezit cu comentariile care curgeau pe internet. „De ce nu a rămas în Italia; Ce a căutat acasă?; Ne-a adus virusul". A citit și adresa unde locuiește într-un comentariu pe Facebook. Toate acestea au făcut-o să se simtă și mai vinovată.
„Autostigmatizarea este mai periculoasă
decât stigmatul public."
„Stigmatul public îl putem evita cumva: nu ieșim, nu citim știrile, nu comunicăm cu alții și ne protejăm. Pe când autostigmatizarea este periculoasă, pentru că ne simțim noi înșine murdari sau defecți sau insuficient de buni și internalizăm aceste stereotipuri sociale cu privire la boală. Pe termen lung, autostigmatizarea poate fi încă mai periculoasă, întrucât poate apărea anxietatea, ipohondria, depresia, tulburarea obsesiv-compulsivă (când simțindu-ne murdari ne tot spălăm pe mâini și dăm totul în jur cu spirt)."

Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă
După câteva zile de durere, febră, tensiune, frisoane, calvarul Sofiei a devenit încă mai greu în momentul în care la televizorul din secția unde era internată a auzit de la ministra Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, Viorica Dumbrăveanu: „încă un caz din Italia", făcând referire la ea. În acel moment i-a fugit pământul de sub picioare. Încă un cuțit în inimă. „Unde trebuia să mă întorc? Unde?", se întreabă acum femeia.
SALONUL NR. 5
Dar copiii Sofiei, care erau plecați peste hotare, nu știau nimic. În tot acest timp cât lupta cu virusul, nora le zicea că „mama e în grădină", că „mama e în casa cealaltă", că „mama e dincolo". Nora le spunea că „mama mănâncă", că „mama nu are când". Nu voia să le zică prin ce trece. Dar au aflat peste două zile, pe 14 martie, când și nora a avut febră și a fost internată și ea la spitalul „Toma Ciorbă". Sofia în salonul 2, nora în salonul 5. „În loc să fac progrese, să merg spre bine, m-a făcut încă mai greu să trec peste virus. Nici la puiul cel de șarpe nu aș dori așa ceva".


„Vă dați seama câtă murdărie s-a vărsat?"
Pe 15 martie, în a cincea zi de la internare, ministra Dumbrăveanu a mai avut o conferință de presă pe care a văzut-o și Sofia. A auzit de la televizor: „Soacra și-a infectat nora însărcinată". „Vă dați seama câtă murdărie s-a vărsat? Părinții se uitau la televizor și au auzit unde se spunea că soacra de 44 de ani și-a infectat nora. Tatălui i s-a ridicat tensiunea. Părinții erau în carantină, nimeni nu intra la dânșii. Prin ce treceau părinții mei, vă dați seama că puteam să-i îngrop?!"
„Autoritățile noastre au gafat la capitolul comunicare."
„Autoritățile noastre au gafat la capitolul comunicare cel mai mult, începând cu expresiile și cuvintele folosite. Pentru că, stigmatizarea, ca fenomen psihosocial, începe cu felul în care atribuim cuvinte unor fenomene și unor oameni.

În cazul nostru, s-a văzut această greșeală de comunicare din partea guvernului către populație. Ora serală, dacă vă amintiți, la început când toată lumea aștepta acea conferință de presă cu sufletul la gură, conținea multe dintre formulări și fraze, pe care și OMS, și structurile ONU recomandă să nu le folosim atunci când vorbim despre COVID-19.

De exemplu folosirea sintagmelor: persoane care transmit COVID sau persoane care infectează pe cei din jur sau răspândesc virusul. Așa tip de exprimări, odată intrate în spațiul nostru mental, deja stârnesc un val de furie sau blamare.

Și replicile acestea, care cumva anulează latura umană dintr-o persoană, creează impresia că cei bolnavi au făcut ceva rău, că sunt împotriva celorlalți sau nu sunt la fel de oameni ca și noi. Cu siguranță, aceste greșeli de comunicare au alimentat frica oamenilor și stigmatizarea celor bolnavi".

Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă
În starea proastă în care se afla, a fost informată că o televiziune a filmat pe străzile satului în care trăiește, făcând referire la ea și la nora ei însărcinată. „Nu am înțeles: eu ce am adus în țară? Râie? Tuturor li se divulgă identitatea, ei nu și-au dat seama de consecințe... " Toate zilele derulau aproape la fel: pastile, injecții, aparatul de oxigenare, comentarii urâte pe Facebook, plâns, durere, somn.
Pe 15 martie erau 23 de infecții cu COVID-19 în Moldova. 14 dintre ele erau importate de peste hotare.
PUIȘOR
Pe 27 martie, a decedat prima medică din Republica Moldova, Ecaterina Litvinschi, din cauza coronavirusului. Ea a fost cea care, împreună cu o altă specialistă, u răspuns la chemarea efectuată la 112. Ea a fost cea care i-a promis Sofiei „că totul o să fie bine, puișor".

Toate comentariile citite și auzite au făcut-o să creadă că Ecaterina s-ar fi infectat de la ea. Simțea o vinovăție și o durere pe care uneori avea senzația că nu le mai poate duce. „Asta este o mare tragedie în suflet care niciodată în viață nu o să-mi treacă..." spune Sofia, amintindu-și de cea mai grea perioadă din viața ei. De fiecare dată când revede zile din luna martie, plânge în hohote.

Citește reportajul: Oameni, nu cifre. Medicii pe care i-am pierdut


„M-au vindecat ochii doamnei Lucica, sora medicală. Ochii care se uitau blânzi la mine."
Sofia retrăiește momentele din spital în timp ce descrie stările prin care trece. Își amintește cu exactitate că pe 1 aprilie a fost externată, dar „bârfele nu s-au mai potolit". Și nici durerea. „Nu știam că pericolul cel mai mare în sat l-am adus eu. Eu eram acea periculoasă. Dacă dădeam foc satului, nu eram să fiu [stigmatizată] în așa hal. Mi-a scăzut tensiunea la 60/40. Eram moartă. Mi s-a ridicat zahărul, dar eu idee nu aveam ce este asta și cum să-l controlez. Parcă cineva mă rupea mărunțel. Urlam, urlam, nu știam ce se întâmplă. Era imposibil să merg de la un perete la alt perete... Slăbiciunile erau foarte mari. Am căzut de două ori". Sofiei îi dau lacrimile.

Periodic, se oprește din plâns și tușește. „Cred că tot s-a pornit de la domnul Dodon, cu doamna Dumbrăveanu… Dar asta a venit de sus… Ei au dus tot la chestia asta…" Este recunoscătoare că nora a fost externată peste două săptămâni, în stare bună și astăzi are un nepoțel pe care-l așteaptă să revină din Germania.

Își amintește și de consătenii care se prefac că nu o văd atunci când merge pe drum, uneori. Dar spune că îi iartă pe toți și că „eu n-am să fiu ca dânșii, chiar n-am să fiu. Oricât de răi au fost ei cu mine, eu o să le dau bună ziua în continuare".
„Etichetarea aduce prejudicii."
„În cazul coronavirusului, deși boala nu se mai vede după ce omul a fost bolnav, se presupune că există la bază un alt mecanism psihologic care se numește etichetarea.

Omul arată la fel cum arăta până la COVID-19, nu? Dar pentru că noi știm că el a fost bolnav, începem să-l evităm sau să-l ignorăm, să-l marginalizăm. În plan profesional sau social bineînțeles că etichetarea aduce prejudicii mari felului în care se simte această persoană..."

Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă
Astăzi, Sofia continuă să viziteze pneumologi, reumatologi, medici de familie și alți specialiști, ca să înțeleagă de ce o doare în continuare cutia toracică de parcă are trei coaste rupte, de ce fiecare răsuflare i se dă cu greutate.
Text de Georgeta Carasiucenco.
A editat Anastasia Condruc.
A contribuit Ana Gherciu.

Ilustrații de Irina Cleșcenco.
Editare video de Ernest Todiev.
A contribuit Diana Preașca-Madan.
Acest proiect este realizat cu susținerea financiară a Ambasadei Olandei.