ATENȚIE: Acest articol conține elefanți. Mulți elefanți. Vă rog să nu judecați aceste animale nevinovate pentru metafora folosită în text. Ele nu au nicio vină și își văd liniștite de viața lor în habitatul natural.
În Republica Moldova există elefanți. Da, da, ați citit bine… elefanți. Nu știu dacă i-a numărat vreodată cineva și mă tem că nu-i găsim în statisticile oficiale, dar sunt peste tot.
Îi întâlnești chiar de dimineață în troleibuz sau la piață. Tu încă încerci să te trezești și să-ți păstrezi echilibrul la cotituri, cineva moțăie cu fruntea lipită de geam, iar două doamne discută tare undeva în față. Una spune că, dacă intrăm în Uniunea Europeană, străinii ne vor cumpăra pământurile. Cealaltă o contrazice, iar prima ridică vocea. De pe scaunul din față mai intră cineva în discuție. În câteva minute, jumătate de troleibuz are o opinie. Cealaltă jumătate se uită foarte atent pe geam și încearcă să ignore. Atunci îți dai seama că e atât de înghesuit nu doar din cauza orei de vârf, ci și pentru că un elefant merge cu voi în troleibuz.
Nici în taxi nu scapi de el. Șoferul te întreabă ce părere ai despre actuala guvernare. O întrebare aparent nevinovată, dar din felul în care o spune simți că există un răspuns corect și există răspunsul tău, după care urmează o dispută. Așa că alegi calea tăcerii și simți cum pe bancheta din spate parcă se face tot mai puțin loc, pentru că elefantul se înghesuie cu fundul lui lat lângă tine. Și mai ai douăsprezece minute până la destinație.
Îi găsești uneori și pe coridoarele policlinicilor. E cald, aerul stă pe loc, oamenii sunt obosiți și fiecare așteaptă să se deschidă, în sfârșit, ușa cabinetului. Cineva oftează că „la noi nimic nu merge”. Altcineva spune că „vrem în Europa, dar acolo e și mai rău”. Se ridică un cap din telefon, apoi altul. Din stânga vine prima replică, din dreapta răspunsul. Și, în câteva secunde, toată lumea pare să fi uitat pentru ce medic venise. Elefantul mai că intră pe fereastră și se tolănește pe jos de plăcerea că a putut, în sfârșit, să se facă văzut.
Elefantul sau „elephant in the room” desemnează un subiect evident, sensibil și greu de abordat, despre care toată lumea știe că există, dar pe care oamenii aleg adesea să-l evite, de teamă să nu provoace disconfort, tensiuni sau conflicte.
De cei mai mulți elefanți poți să scapi, totuși, destul de ușor. Vine stația ta și cobori din troleibuz. Ajungi la destinație și lași elefantul în taxi cu tot cu șofer. Îți vine rândul la medic și închizi ușa cabinetului după tine. Mai complicat e când ajungi acasă și descoperi că elefantul locuiește cu tine.
În familia mea, de-a lungul anilor, doi elefanți și-au făcut cuibușor, nerușinați și fără vreo invitație. Primul a fost Elefantul LGBT. Imens și dolofan, s-a tolănit în mijlocul sufrageriei noastre încât abia ne mai vedeam părinții de cealaltă parte a lui.
Eu și sora mea susțineam drepturile persoanelor LGBT, în timp ce părinții aveau o poziție mai degrabă negativă. O perioadă chiar ne-am întrebat cum să începem conversația asta cu ei. Ca acei părinți care așteaptă momentul potrivit să le povestească copiilor, pentru prima dată, despre sex. Doar că invers.
Și am vorbit, iar prima discuție a fost tensionată. Nu a fost ca și cum aș fi scos trei argument, iar tata a lăsat furculița jos și a spus:
– Fetelor, aveți dreptate. Mi-am revizuit sistemul de valori.
Au fost multe conversații, contraziceri, exemple, oameni reali despre care le povesteam și pauze. Apoi iar conversații. Și asta a durat luni.
Încet, însă, ceva a început să se schimbe, iar elefantul care cândva ocupa aproape toată camera a început să se micșoreze. Nu a dispărut într-o zi și nici nu pot spune exact în ce moment s-a întâmplat, dar astăzi știu că părinții mei privesc lucrurile foarte diferit față de cum le priveau atunci.
Cu primul elefant a fost greu, dar cumva am reușit să-l facem mai mic. Cu al doilea, lucrurile au stat absolut altfel.
Convingerile rareori se schimbă pentru că cineva ne-a oferit, la un moment dat, „argumentul perfect”. Uneori schimbarea apare prin mici fisuri succesive în vechile certitudini.
Părinții au avut probabil timp să audă, să respingă, să se gândească, să revină și, treptat, să integreze o altă perspectivă. Au avut propriul lor ritm. Schimbarea profundă seamănă mai puțin cu o dezbatere câștigată și mai mult cu un proces de metabolizare. Ceva nou vine din exterior, dar omul are nevoie de timp pentru a-l filtra prin propriile valori, experiențe, emoții și relații.
– Tatiana Morari, psihologă cliniciană și psihoterapeută, cu experiență în traumă, relații și procese transgeneraționale.
Al doilea a fost Elefantul Războiului.
Cu mătușa mea, care locuiește la Moscova, nu ne-am văzut de vreo zece ani. În tot timpul ăsta ne auzeam numai la telefon. Politica și războiul au apărut doar de câteva ori în discuțiile noastre și au fost suficiente ca să ne dăm seama cât de diferit vedem ceea ce se întâmplă. Unele dintre lucrurile pe care le auzeam de la ea semănau izbitor cu narațiunile propagandei pro-Kremlin care circulă în bula informațională din Rusia. Nu am ajuns la certuri mari, mai degrabă am învățat, încet, că există un teritoriu în care e mai sigur să nu pășim.
Când, după mai bine de zece ani, ne-am văzut în sfârșit, nu voiam să demonstrăm nimic nimănui. Voiam pur și simplu să stăm împreună: să mâncăm la aceeași masă, să povestim ce s-a mai întâmplat cu noi, să recuperăm, pe cât se poate, zece ani în câteva ore. Numai că la masă nu eram doar noi.
Într-un colț al camerei își luase deja locul Elefantul Războiului. Era mare, sumbru și, de data asta, foarte tăcut. Tăcerea lui tăia aerul cu un cuțit. Cu toții știam că este acolo și cu toții știam regula nescrisă: despre război nu vorbim. Subiectul era pus sub lăcățică.
Și era ciudat. Pentru că, după patru ani de război în Ucraina, aveam atâtea lucruri de spus, dar ocoleam cu grijă subiectul, de parcă simplul fapt că l-am fi atins din greșeală ar fi putut strica puținul timp pe care îl aveam împreună.
Dar tăcerea nu înseamnă că elefantul a plecat. Elefantul rămâne în cameră; doar că familia învață să treacă atent pe lângă el. Uneori această tăcere este chiar o încercare de a proteja legătura atunci când oamenii nu mai știu cum să vorbească fără să se rănească. Și poate fi, pentru o vreme, o soluție suficient de bună.
Relația devine dificilă atunci când, pentru a nu atinge elefantul, începem să micșorăm tot mai mult spațiul în care ne putem întâlni. Mai întâi nu mai vorbim despre politică. Apoi evităm anumite întâmplări. Apoi anumite persoane. Și, uneori, fără să ne dăm seama, nu mai evităm doar subiectul, începem să ne evităm unul pe celălalt.
De aceea, cred că miza unei relații mature nu este să vedem întotdeauna lumea la fel. Este să construim suficient spațiu relațional încât să putem rămâne diferiți fără să devenim dușmani. Și poate că aceasta este întrebarea adevărată pe care o aduce „elefantul” la masa familiei: „Putem continua să fim «noi» chiar dacă nu mai vedem lumea la fel?”
– Tatiana Morari, psihologă cliniciană și psihoterapeută, cu experiență în traumă, relații și procese transgeneraționale.
Cei doi elefanți din familia mea sunt doar două exemplare. Dacă începi să te uiți mai atent prin Republica Moldova, descoperi repede că fauna noastră e mult mai bogată.
Dar ce rase de elefanți a crescut propaganda pro-Kremlin pe la noi și cu ce îi hrănește ca să ajungă atât de mari?
Am întrebat-o pe Viorica Zaharia, colaboratoare a platformei Stop Fals și doctorandă în domeniul dezinformării, care spune că propaganda și dezinformarea exploatează în primul rând traumele istorice, subiectele sensibile și crizele prin care trece o societate.
Mic atlas al elefanților din Moldova
| Rasa de elefant | Ce spune | Cu ce îl hrănește propaganda |
| Elefantul Gazului Ieftin | „Rusia ne-ar da gaz ieftin, dar noi nu-l luăm din cauza rusofobiei impuse de Vest.” | Grija pentru bunăstare și confort: facturi, costul vieții, siguranța financiară. |
| Elefantul Războiului | „Dacă susținem Ucraina, vom ajunge și noi în război.” | Frica pentru siguranță, amplificată și de trauma războiului de pe Nistru. |
| Elefantul Pământurilor | „Odată cu integrarea europeană, ne vom pierde pământurile.” | Teama de a pierde proprietatea și ceea ce considerăm al nostru. |
| Elefantul Identității | „Intrăm în UE și ne pierdem cultura.” | Teama de a pierde identitatea și apartenența. |
Elefanții vor ca oamenii să ajungă tot mai departe unii de alții. Și asta, spune Viorica Zaharia, nu este un efect secundar al propagandei, ci una dintre mizele ei.
„Propaganda și dezinformarea urmăresc, în primul rând, să distrugă coeziunea într-o societate, astfel ca societatea să fie slabă și oamenii să fie divizați, să se certe întotdeauna între ei, pe motive inventate”, explică Viorica.
O societate măcinată de neliniște, nesiguranță și vrajbă, spune ea, devine mult mai ușor de manipulat și împinsă spre decizii care servesc intereselor manipulatorului.
Și probabil că mulți dintre noi am trăit asta chiar în cercurile noastre de rude sau prieteni. De Paște, de Crăciun sau la vreo zi de naștere, când toată familia încape în jurul aceleiași mese. Printre răcituri, salate și farfuriile pe care cineva insistă să le umple din nou, se vorbește despre rude, copii, cine s-a mai căsătorit, cine a plecat peste hotare. Până când cineva spune:
— Da’ eu am auzit că, dacă intrăm în Uniunea Europeană, ne vor închide bisericile și vor veni gay-ii.
Pentru o secundă, nimeni nu răspunde. Cineva își mai pune o lingură de salată.
Apoi vine prima replică:
— Da’ de unde ai auzit tu asta?
— Păi au spus. Am văzut eu.
— Cine a spus?
— Pe internet.
Și gata… agale și plin de sine, elefantul care până atunci stătea cuminte printr-un colț al camerei, vine și se proțăpește cu fundul drept între sarmale și răcituri.
În câteva minute, nu mai vorbește nimeni despre cum le merge copiilor sau cine mai vrea plăcinte. Unul ridică vocea, altul scoate telefonul să demonstreze ceva, cineva încearcă să schimbe subiectul, iar altcineva spune inevitabil:
— Lasă că voi credeți tot ce vă spune Europa…
Și uite așa, eroul serii nu mai este nici friptura, nici tortul. E elefantul cățărat pe masă, care arată direcția conversației cu trompa lui lungă și zbârcită.
Am dus masa noastră imaginară, cu tot cu răcituri și elefant, la Tatiana Morari și am întrebat-o: dacă elefantul s-a așezat deja la masă. Ce facem cu el?
Nu trebuie să rezolvăm toate problemele familiei între sarmale și plăcinte.
Masa de sărbătoare, spune ea, nu este neapărat locul potrivit pentru „repararea unei rupturi ideologice de zece ani”. Dacă încercăm să lămurim atunci toate diferențele dintre noi, riscăm să transformăm sărbătoarea într-o „antisărbătoare”.
„Când nu-l mai putem auzi pe celălalt pentru că suntem ocupați să ne pregătim apărarea, conversația s-a terminat deja, chiar dacă noi încă vorbim”, explică Tatiana. În acel moment, pauza poate fi mai utilă decât încă un argument. Nu pentru că am fugit de elefant, ci pentru că vrem să putem reveni la discuție fără să ne rănim între timp.
Dar să presupunem că încă putem vorbi. Tatiana spune că tocmai aici merită să schimbăm tactica. Dacă intrăm în conversație din poziția „eu știu adevărul, tu ai fost manipulat”, celălalt nu mai simte că îi contestăm doar informația. Poate simți că îi contestăm inteligența, demnitatea sau chiar identitatea. Și atunci începe să le apere pe toate odată.
În loc de „Cum poți să crezi așa ceva?”, putem încerca: „De unde ai aflat?”, „Ce te face să ai încredere în informația asta?”, „Ce anume te îngrijorează cel mai mult aici?”
Tatiana îi spune curiozitate relațională. „Întrebarea autentică deschide. Interogatoriul închide.”
Și totuși, dacă data viitoare mă așez din nou la aceeași masă cu mătușa mea, ce fac? Îl lăsăm iar pe Elefantul Războiului în colț și ne prefacem că nu-l vedem? Sau încerc, după atâția ani, să vorbesc cu ea? Nu știu dacă povestea noastră va avea un happy-end: poate mătușa mea nu își va schimba părerea sau poate nici eu nu voi găsi argumentul acela magic după care elefantul își strânge trompa, își cere scuze și pleacă frumos pe ușă.
Viorica Zaharia spune că, atunci când vrem să discutăm cu o persoană care crede într-o informație falsă sau manipulatoare, una dintre cele mai proaste intrări este: „Eu știu adevărul, iar tu ești manipulat/ă”. În asemenea situații, oamenii tind să se încăpățâneze și să caute și mai multe argumente care să le susțină convingerile.
Viorica propune o strategie mai ,,moale”:
Eu nu aș fi atât de sigură. Am văzut într-o sursă altceva, pot să ți-o recomand. O să înțelegi mult mai bine subiectul.
De aici putem începe cu întrebări: De unde vine informația? Cine este sursa? Ce valoare are sursa respectivă? Ce context lipsește? Și, în loc să aruncăm imediat peste masă argumente și linkuri, putem propune să verificăm împreună.
Mai ales când vorbim despre război, Viorica spune că trebuie să fim atenți și la context: informațiile pot fi imprecise, pot fi influențate de emoții sau manipulate în funcție de interese politice.
Haideți să nu ne grăbim să tragem concluzii categorice, dar mai bine să consultăm mai multe surse în care putem avea încredere, recomandă ea.
Nici Viorica nu promite minuni. Desigur că nu vom convinge imediat. Unii oameni, în general, nu se vor lăsa convinși. E firesc.
Dar Tatiana ne amintește să căutăm și ceea ce încă ne unește. Poate fi o valoare comună sau ceva mult mai simplu: o amintire, un fel de mâncare, o poveste de familie. Să nu ascundem elefantul sub masă, să nu-l lăsăm să ocupe tot ce există între noi.
Poate că acesta este happy-end-ul. Nu că elefantul dispare. Ci că, de data asta, nu mai stă între noi.
Iar dacă propaganda încearcă să ne facă să nu ne mai vedem unii pe alții de după elefanții pe care îi crește, poate una dintre cele mai mici forme de rezistență este tocmai asta: să continuăm să ne vedem. Pentru că, înainte să ne despartă elefanții, existau deja lucruri care ne țineau împreună.
Text de: Anastasia Suslov
