Am văzut un reportaj care m-a dus adânc în trecut: în copilărie, în timpul Uniunii Sovietice, când la televizor se transmiteau cu sfințenie congresele Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Totul se vota în unanimitate, aplauzele erau în armonie, tablourile cu Lenin și prim-secretarii erau frumos aranjate pe pereți, lângă steagurile roșii și sloganele stupide, dar haioase, despre câți pași ne-au mai rămas până la comunism și alte aberații.

Istoria omeniri ne învață că numai popoarele care au avut sau cele care au disciplină (în primul rând, a muncii) și o bună organizare (conducători înțelepți și dedicați cauzei poporului, binelui comun – nu binelui personal, adică îmbogățirii personale) au lăsat o urmă în istorie. Drept rezultat, într-o asemenea țară se manifestă o solidaritate, atât în rândul oamenilor simpli – celor mulți, cât și între conducători/guvernanți și popor. Formula, în toate cazurile, este una și aceeași – nu există excepții. Dacă treburile se merg pe acest făgaș, poporul se dezvoltă și prosperă; dacă treburile merg în direcție opusă, atunci poporul respectiv este sortit dispariției.