Alecu Reniţă-un om care şi-a învins destinul

De Nicolae Dabija

Unul dintre puţinii noştri disidenţi, condamnaţi politic înainte de ‘90, a fost Alecu Reniţă.

El se certase cu unul dintre cei mai mari impostori ai istoriei noastre, pe numele lui Pavel Tkacenko, cel care în anii ‘20 ai secolului XX fondase RASS Moldovenească, nu pentru a proteja drepturile românilor din Transnistria, ci pentru a desfiinţa România, acesta visând să anexeze Bucureştiul la Balta lui.

Pentru că i-a smuls placa comemorativă de pe clădirea Academiei, aruncând-o acolo unde îi şi e locul − într-un coş de gunoi, acest băiat inocent şi curajos de la Abaclia, fiu de profesori şcolari de pe Cogâlnic, a fost întemniţat, persecutat, tracasat, urmărit. Dar el nu s-a lăsat învins.

Ba mai mult, până la urmă el a devenit marele învingător. În primul rând – al propriului destin. Iar în al doilea rând − al timpului care n-a mai avut încotro şi i-a dat dreptate şi în privinţa lui Tkacenko, şi în privinţa Transnistriei, şi în cea a minciunilor oficiale debitate la adresa istoriei acelor vremuri.

Alecu Reniţă nu s-a bătut niciodată cu pumnul în piept, ca unii consângeni care şi-au făcut din procese cu violuri sau cu furt de găini carnete de „disidenţi” şi „luptători” contra regimului.

N-a vorbit niciodată nimănui despre acei ani, cei mai grei din viaţa sa.

În modestia lui îl comparam cu părintele Serafim Dabija, care se ruşina de cele ce-l apropiau de sfinţii trecuţi prin închisori, el vorbind mereu de suferinţa şi rezistenţa lor, dar niciodată de cele ale sale, care n-au fost mai prejos.
De-a lungul vieţii, Alecu şi-a făcut datoria de Om şi de Patriot, fără prea mult zgomot, precum comandanţii de oşti care se apropie de locul de bătălie fără zăngănit de spade şi ţipete belicoase ca să-şi ia prin surprindere şi nepregătit adversarul, scopul lui fiind nu să-l impresioneze, ci să-l convingă (învingă).

Când la Congresul al VI-lea al Scriitorilor din 1986 am fost ales redactor-şef, l-am găsit la Literatura şi Arta (unde îl angajase Valeriu Senic, care îşi asumase toate riscurile, unul dintre puţinele lucruri pentru care acesta merită să fie respectat), întrucât era ca şi mine din părţile Cimişliei, Alecu a fost unul dintre cei în care m-am sprijinit în activitatea mea din acei ani.

În primele zile de lucru mi-a prezentat nişte articole prăfuite, scrise pentru LA, dar care nu-i fuseseră publicate.
Erau articole-dureri de inimă care, apărute pe pagină de ziar, deveneau dureri de cap.

Atacau teme ecologice.

Aş vrea aici să subliniez: Mişcarea de Renaştere Naţională nu a început cu problemele de limbă, istorie, literatură, ci cu cele de ecologie. Anume ele au făcut loc, ca o dâră de apă fierbinte într-un bloc de gheaţă, şi celorlalte.

Şi aproape cel dintâi care le-a abordat a fost Alecu Reniţă.

La apelul lui republica se mobilizase în apărarea monumentelor naturii.

În 1986 şi 1987, conducerea republicii, presată de opinia publică, emite două Hotărâri de Guvern, semnate de I. Calin, pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri, menite să salveze Stânca Mare, care urma să fie aruncată în aer, şi Pădurea de la Saharna, care începuse să fie defrişată.

Iniţiatorul acestor campanii a fost Alecu Reniţă şi tot el – câştigătorul acelor bătălii grele.

Şefii au prins să se teamă de pana lui, de capacitatea sa de a pune într-o frază încărcătură de dinamită, egală cu puterea celeia pe care ei o introduceau pe sub stânci sau pe sub rădăcini de arbori seculari.

În 1987 Ministerul Agriculturii, care era responsabil şi de ecologia din republică (el polua şi tot el supraveghea), expediase la redacţie o scrisoare plină de revoltă, prin care se plângea că din cauza articolelor lui Reniţă în acel an ministerul nu recoltase decât câte 10 centnere de grâu la hectar, sugerându-ne să pedepsim vinovatul.

De câteva decenii, Alecu stă de pază la curăţenia naturii noastre.

El nu admiră natura, el trăieşte natura.

Alecu Reniţă crede că Iordanul botează omul, adică îl poate renaşte, însănătoşi, spăla de păcate şi de necurăţiile duhului, doar în măsura în care păstrează puritatea Dintâi.

Natura modelată de Dumnezeu, lăsată omului spre moştenire, urmează a fi protejată, pentru a putea fi transmisă nestricată şi altor generaţii.

Acum câţiva ani, un pădurar mi-a mărturisit: „Mie nu mi-e frică de lupi, mie mi-e ruşine de ei. De faptul că regii pădurilor noastre (în lipsa leilor – n.n.) au fost asasinaţi de om fără de milă”.

Alecu Reniţă încearcă să explice celor de sus, dar şi celor de jos că natura are nevoie de un echilibru care trebuie respectat, altfel ea ne pedepseşte.

În lipsa lupilor, azi pădurile noastre sunt bântuite de haite de câini sălbăticiţi, care atacă nu doar iepuri, miei, viţei, dar şi oameni…

Acolo unde sunt defrişate luncile apar sărături, iar acolo unde sunt tăiate crângurile – dealurile, dezlegate de rădăcinile care le ţineau, lunecă peste casele oamenilor…

Alecu Reniţă a editat mai mute cărţi de icoane ale celor mai frumoase locuri din Basarabia.

El caută, spre a le fotografia şi a le pune în cărţi, acele peisaje care ar fi pe potriva dimensiunilor sufletului său.
În publicistică Alecu Reniţă e unul dintre ziariştii de vocaţie, care nu pune graniţă între ziare şi cărţi, între articolul jurnalistic şi pagina de proză artistică.

Atunci când Republica Moldova era o republică fără de cărţi sau cu puţine cărţi (de-ale noastre) îmi arăta la redacţie câte o carte, care ţi se părea sfântă din felul cum o ţinea în mână sau cum îţi vorbea despre ea. Din ele a crescut ziaristul şi omul de caracter şi de atitudine Alecu Reniţă.

Când a apărut în clandestinitate primul număr cu grafie latină al săptămânalului Literatura şi Arta, cel din 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înainte de decizia oficială, el a fost unul dintre personajele-cheie, făcând naveta cu materialele pregătite între redacţie şi tipografia Editurii Ştiinţa, unde stătea până în zori, ca să supravegheze cum două femei chinuite, dar pline de entuziasm patriotic, culegeau în taină primul număr cu grafie latină în Basarabia de după război.

Compar acum acele timpuri cu marile cursuri de apă.

Unul dintre oamenii care au ajutat ca apele să se aşeze în albia lor atunci a fost şi Alecu Reniţă, un Om de Omenie, un Bărbat de Caracter, un Destin Împlinit, Prietenul Naturii şi Prietenul Nostru al tuturor.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.