Interviu cu Valentina Cojocaru, artistă a poporului, oferit pentru Moldova.ORG
S-a născut la 20 februarie 1947 în satul Ciuciulea, raionul Glodeni. A studiat la şcoala pedagogică din Călăraşi şi la Institutul de Arte “Gavriil Musicescu” . A fost solistă în orchestra de muzică populară “Ciobănaş” din Călăraşi, în Ansamblul “Mugurel”. Timp de 16 ani activează în orchestra “Folclor” a Radioteleviziunii, 1974-1990. În următorii doi ani a fost solistă în orchestra “Lăutarii”, ulterior în „Doina Armatei”, dar a colaborat şi cu alte orchestre. I se conferă titlurile onorifice “Artistă emerită”, 1978, “Artistă a poporului”, 1989. În anul 1993 se decernează medalia “Meritul civic”, ordinul „Gloria Muncii” în anul 2005, Ordinul Republicii – 2010. A întreprins turnee internaţionale în zeci de ţări.
Dragă Valentina Cojocaru, aţi înregistrat peste 200 de cântece, devenite îndrăgite şi apreciate de publicul meloman, acestea de diferite genuri. Lucraţi mult la un cântec?
Evident, până a ajunge la inimile melomanilor, un cântec are o viaţă interioară, trăieste în sufletul artistului. Acum, când mai rar înregistrez cântece, revin cu gîndul la clipele cînd înregistram şi căte 10 cântece într-un an. În perioada activiităţii în orchestra „Folclor” a Radioteleviziunii aveam un plan de înregistrări. Oricum, am reuşit să lansez cântece dragi sufletului meu, dar şi al publicului, cântece de care nu-mi este ruşine.
Înregistrarea unui cântec este un proces de durată, artistul fiind conştient de faptul că fiecare cântec rămâne peste ani. Este ca un film. Trăiam emoţii deosebite atunci când stăteam în faţa microfonului, aşteptând să se aprindă beculeţul în studiuo, care semnala începutul înregistrării. Or, nu mai puţine erau emoţiile când trebua să apar în scenă, în faţa a mii de spectatori. Toate aceste stări sufleteşti este complicat să le descrii în cuvinte. Cert e că marile bucurii ale vieţii le-am trăit în scenă, în faţa spectatorilor, cărora le-am dăruit ce am mai de preţ – cântecul, străduindu-mă să nu-i dezamăgesc. La rândul lor, ei, spectatorii m-au rasplătit cu aplauze şi flori, cu admiraţie. Este răsplata cea mai mare pentru un artist – să nu fie uitat.
Mai mule cântece lansate de Dumneavoastră au fost preluate de alţi interpreţi, în special, din România. Care era reacţia când auzeaţi alte variante interpretative a cântecelor cărora le-aţi dat viată?
Nu aş putea răspunde univoc la această întrebare. Uneori mă bucuram că unele melodii ale mele erau preluate de colegii din România. Era un argument că le-au plăcut şi lor. Dar nu era bine că nu se anunţa din repertoriul cărui interpret au fost preluate sau cine erau autorii, mă refer la melodiile în stil popular . Dacă s-ar fi respectat acest lucru, aş fi fost mândră că numele meu se perpetuează prin timp, împreună cu cântecele cărora le-am dat viaţă. Aşa cum se anunţau cântecele lansate de Maria Tănase, Ioana Radu sau Maria Lătăreţu. Dar sunt cântece care nu au nevoie de această prezentare, toţi ştiind că au fost lansate de mine, ele fiind la fel de cunoscute şi peste 30 de la lansare.
Care sunt cântecele preferate din repertoriul Dumneavoastră? Dacă ar trebui să alcătuiţi un top, care ar fi primele?
Un artist adevărat trebuie să ţină cont, în primul rând, de doleanţele publicului. Să zicem, mie îmi place un cântec, dar melomanii nu-l primesc aproape de suflet şi nu este solicitat, atunci eu trebuie să-l cânt doar acasă, pentru mine. Publicul este în drept să alcătuiască un top, indiferent de preferinţele interpretului. Aşa cred eu, verdictul îl pune publicul meloman.
Odată cu lansarea cântecelor “Are mama doi feciori”, “Văzui tinereţea mea”, “Suntem două surioare” sau “Tot am zis noroc, noroc” au fost şi altele, dar nu au rămas la fel de îndrăgite pe public. Cum credeţi, de ce unele cântece sunt eclipsate de altele, chiar din repertoriul aceluiaşi interpret?
Aşa cum am afirmat anterior, publicul este cel mai exigent critic.
Consider că succesul unui cântec, durata popularităţii lui depinde şi de melomani . Eu aş dori să reasculat la radio melodiile mele de altă dată, care a avut succes mulţi an după lansare “Măi, Gheorghiţă, puiule”, “Vezi, Ionele, cum eşti tu”, “La marginea drumului”, “Trandafir de lîngă prag”, “Cînd se face primăvară” şi multe altele, dar la posturile de radio sunt solicitate tot acestea care le-ai enunţat, ascultătorii regăsindu-se în ele.
Pe lângă cântecele de popularitate, aveţi în repertoriu şi creaţii într-un alt format. Una dintre acestea este balada “Mioriţa” semnată de Tudor Ciriac, desemnată de UNESCO în anul 1988 cea mai reuşită lucrare muzicală a anului. Cui aparţine ideea lansării ei şi angajarea Dumneavoastră ca interpretă?
Propunerea a venit de la compozitorul Tudor Chiriac, care ascultase şi alte interprete pentru înregistrarea acestei creaţii. Norocul a fost de partea mea ca să dau viaţă acestei creaţii fundamentale. Şi sunt mândră că dintre creaţiile prezentate la UNESCO de 36 de ţări, balada “Mioriţa” pentru orgă, voce şi clopot, această creaţie nemuritoare, care exprimă destinul Moldovei, a fost considerată cea mai reuşită. După această victorie mi s-a conferit titlul onorific de “Artistă a poporului”.
Pe parcursul anilor aţi evoluat în mai multe ţări. Ce cântece includeaţi în repertoriu, pentru a reuşi să convingeţi publicul străin de frumuseţea folclorului nostru?
În programele de concert pentru străinătate întotdeauna am inclus cântece din repertoriul meu, cu mici excepţii, unele, care ştiam că în ţara respectivă sunt solicitate. Publicul străin intuieşte mesajul cântecelor, fără a înţelege cuvintele. Aşa cum noi ascultam muzica indiană, constatam că este frumoasă, dar nu înţelegeam cuvintele. În multe ţări, cu vechi tradiţii folclorice, cântam o strofă, două dintr-un cîntec de al lor. Era un gest deosebit, de apreciere pentru oamenii care ne-au primit. Se organizau concerte variate, cu dansatori, cu multe piese instrumentale şi toţi erau bine primiţi de spectatori. Imi amintesc cu drag de acele turnee. Când voi încheia activitatea concertistică, îmi doresc să-mi adun într-o carte toate amintirile. Acestea îmi sunt de neuitat.
