SPORTIVE PE CONT PROPRIU
Acest articol a fost publicat în revista „Oameni”, produsă de Moldova.org și publicată în iunie 2022
Ideea portretelor sportivelor de la noi mi-a venit într-o duminică de vară, în parcul Valea Morilor. Stăteam pe o bancă și observam oglinda calmă a apei, când aceasta a fost tulburată de o canoe. În ea, o tânără sportivă vâslea cu spor, în pofida căldurii care-i aduna broboane de transpirație pe față. Respira încet, adânc, fiind concentrată pe un punct din depărtare, care parcă o îndemna să vâslească tot mai repede. Mi s-a părut o imagine hipnotizantă și frumoasă. Am simțit o plăcere aproape interzisă - să urmăresc o sportivă în regim real, nu doar de pe ecranul televizorului, cum zâmbește timidă în fața camerelor cât timp i se agață medalia de gât.

În aceeași seară am înțeles că nu doar mie mi-a atras atenția sportiva. Pe feed-ul rețelei de socializare mi-a sărit în ochi o fotografie de calitate proastă cu aceeași sportivă, care vâslea pe același lac. Însă, imaginea era postată de un fost politician, actualmente cunoscut mai mult pentru pasiunea și încrederea sa oarbă în teoriile conspirației. Comentariul lui acid spunea: „Uitați-vă, oameni buni, în ce timpuri am ajuns când fetele frumoase își urâțesc în așa hal corpul, în loc să se ocupe cu treburile destinate genului lor…”

Mi s-a părut atunci că este și mai multă nevoie să arăt viața din culise a sportivelor din Moldova. Am fotografiat în mare parte în lunile de iarnă, timp în care sportul, de obicei, este pus pe pauză. Le-am găsit printre pereții jerpeliți, podea rece și în general, condiții proaste. Cu toate acestea, continuă să se antreneze. Fac asta mai mult din pasiune, pentru că sportul, cum mi-au spus ele, este ca un energizant care creează dependență, chiar dacă „nimeni nu te susține, tu te ridici, chiar dacă nimeni nu aplaudă, tu insiști și de fiecare dată treci peste alte limite, care nu se află decât în mințile noastre”.


Maria Scripcenco, haltere
Maria Scripcenco are 23 de ani și practică halterele de șase ani. În acest timp a reușit să ocupe locuri de frunte la competiții naționale și internaționale. În sala de haltere a intrat când avea 17 ani. I-a plăcut atât de mult, încât a început să vină la antrenamente în fiecare zi, dimineața și seara. Poate „smulge și arunca” 100 kg, deși ea cântărește doar 59.
Maria Scripcenco are 23 de ani și practică halterele de șase ani. În acest timp a reușit să ocupe locuri de frunte la competiții naționale și internaționale. În sala de haltere a intrat când avea 17 ani. I-a plăcut atât de mult, încât a început să vină la antrenamente în fiecare zi, dimineața și seara. Poate „smulge și arunca” 100 kg, deși ea cântărește doar 59.
După antrenamente, Maria îi învață pe copiii din Cahul să ridice haltere. Ea recunoaște că foarte puțini sportivi din Moldova pot trăi doar din sport, majoritatea sunt nevoiți să aibă un loc de muncă stabil, iar sportul să-l transforme într-o pasiune cu care să obțină performanțe.
„Întotdeauna avem frici, dar trebuie să le înfruntăm”, spune Maria, care după atâția ani de haltere, continuă să fie întrebată de ce a îndrăgit anume acest sport? De ce haltere? De ce nu a ales ceva mai feminin? „Dar ce înseamnă mai feminin?”, îi întreabă, la rândul său, sportiva.
„Întotdeauna avem frici, dar trebuie să le înfruntăm”, spune Maria, care după atâția ani de haltere, continuă să fie întrebată de ce a îndrăgit anume acest sport? De ce haltere? De ce nu a ales ceva mai feminin? „Dar ce înseamnă mai feminin?”, îi întreabă, la rândul său, sportiva.
Ecaterina Cernat, atletism
Ecaterina Cernat are 20 de ani și este atletistă din Mănoilești, Ungheni. Antrenamentele au loc în fiecare zi, fără întrerupere, deja de patru ani. „În fiecare zi alerg 14 km - distanța din sat până la stadionul din oraș. Apoi încă câțiva kilometri la antrenament și deja înapoi până în sat”, povestește Ecaterina.
Ecaterina Cernat are 20 de ani și este atletistă din Mănoilești, Ungheni. Antrenamentele au loc în fiecare zi, fără întrerupere, deja de patru ani. „În fiecare zi alerg 14 km - distanța din sat până la stadionul din oraș. Apoi încă câțiva kilometri la antrenament și deja înapoi până în sat", povestește Ecaterina.
Atletismul a ajutat-o să înțeleagă că este puternică și poate face orice își dorește. „Acest sport nu e despre viteză, ci despre rezistență. Când simți că nu mai poți, te concentrezi și spui că poți”, constată ea.

Ecaterina spune că sportivii din Moldova nu sunt susținuți. De aceea, pe lângă antrenamente ea trebuie să lucreze, să aibă din ce trăi. „Dacă câștigi la competiții internaționale poți primi ulterior și o bursă. În rest, până atunci, descurcă-te singur”, spune ea.
Visul Ecaterinei este să devină maestră în sport și să ajungă la Jocurile Olimpice. „Pentru asta muncesc zi de zi”, mărturisește tânăra.
Visul Ecaterinei este să devină maestră în sport și să ajungă la Jocurile Olimpice. „Pentru asta muncesc zi de zi”, mărturisește tânăra.
Oxana Bunici, rugby
Oxana Bunici are 34 de ani și este una dintre cele mai bune rugby-iste din Moldova. Sportul a avut mereu un loc de frunte în viața ei. La început a practicat karate, apoi fotbal, după care a trecut la canotaj, ca să se oprească la rugby.
Oxana Bunici are 34 de ani și este una dintre cele mai bune rugby-iste din Moldova. Sportul a avut mereu un loc de frunte în viața ei. La început a practicat karate, apoi fotbal, după care a trecut la canotaj, ca să se oprească la rugby.
„Nici nu înțelegeam ce este rugby, până acest joc nu m-a prins. Aici m-am regăsit ca sportivă. Mă încarcă cu energia care-mi permite să respir”, recunoaște Oxana.

Cei din Europa au poreclit-o „Sparta” pentru felul în care luptă și își depășește adversarele. „Când intru pe teren și am mingea în mână, nu mai contează câte adversare stau atârnate de mine, nimeni nu poate să-mi ia mingea”, râde sportiva.
Din 2016 este antrenoare la liceul sportiv din Chișinău, iar în weekenduri joacă la campionatele mondiale pentru cluburile de rugby din Polonia și România.
Din 2016 este antrenoare la liceul sportiv din Chișinău, iar în weekenduri joacă la campionatele mondiale pentru cluburile de rugby din Polonia și România.
Ea recunoaște că e greu să mergi înainte când simți adesea că succesele tale sunt ignorate. „La început mă durea și mă rănea, dar a trecut acea perioadă. Mulți m-au întrebat de ce nu am plecat, deși am avut și am multe posibilități? Dar eu mă simt legată de Moldova, legată de casă, legată de copiii cărora pot să le transmit pasiunea aceasta pentru sport”, recunoaște ea.
Ea recunoaște că e greu să mergi înainte când simți adesea că succesele tale sunt ignorate. „La început mă durea și mă rănea, dar a trecut acea perioadă. Mulți m-au întrebat de ce nu am plecat, deși am avut și am multe posibilități? Dar eu mă simt legată de Moldova, legată de casă, legată de copiii cărora pot să le transmit pasiunea aceasta pentru sport”, recunoaște ea.
Carolina Vasilachi, aruncarea suliței
Carolina Vasilachi are 20 de ani și este aruncătoare de suliță. Acest sport a descoperit-o când avea 12 ani, juca fotbal feminin și a participat la câteva probe de la școală. „Am aruncat cel mai departe mingea. Antrenorii m-au remarcat”, își amintește Carolina.
Carolina Vasilachi are 20 de ani și este aruncătoare de suliță. Acest sport a descoperit-o când avea 12 ani, juca fotbal feminin și a participat la câteva probe de la școală. „Am aruncat cel mai departe mingea. Antrenorii m-au remarcat”, își amintește Carolina.
A crescut pe malul Nistrului. În fiecare seară alerga pe acolo cu frații. „Alergam, treceam râul, eram activă - așa că nimeni nu și-a pus întrebări când am ales să practic sportul”, râde tânăra.

Aruncatul cu sulițe îi permite să călătorească și să întâlnească diferiți sportivi. A primit oferte să se stabilească în SUA și România, dar a ales să rămână în Moldova. „Este greu să rămâi aproape mereu pe cont propriu. Înainte de competițiile mari internaționale, cei de la Federație și alți oameni mari ne spun să venim cu locuri bune, să facem tot ce ne stă în puteri, dar până atunci unde erau, ne întrebăm noi?”, spune tânăra, care nu a mers în acest an la cantonament din cauza lipsei resurselor financiare și a sponsorilor.
În timpul rece, Carolina aruncă sulița într-un perete acoperit cu plasă din Manej. Scopul sportivei e să arunce sulița la 60 m și să ajungă la campionatele europene și mondiale cu renume.
În timpul rece, Carolina aruncă sulița într-un perete acoperit cu plasă din Manej. Scopul sportivei e să arunce sulița la 60 m și să ajungă la campionatele europene și mondiale cu renume.
Dalia Arapu, judo
Dalia Arapu are 21 de ani, iar zece dintre ei practică judo și sambo. A încercat să joace și volei, baschet, șah, dar alegerea a fost simplă, spune ea. „Mergeam la lecțiile de luptă în fiecare zi. După ore fugeam exact acolo... Când am crescut, a devenit mai greu să-mi fac timp, dar nu am renunțat”, povestește tânăra.
Dalia Arapu are 21 de ani, iar zece dintre ei practică judo și sambo. A încercat să joace și volei, baschet, șah, dar alegerea a fost simplă, spune ea. „Mergeam la lecțiile de luptă în fiecare zi. După ore fugeam exact acolo... Când am crescut, a devenit mai greu să-mi fac timp, dar nu am renunțat”, povestește tânăra.
De-a lungul anilor a adunat premii prin țară, dar mai puțin în afara ei. „Motivul a fost lipsa banilor. Ca să mergi mai departe trebuie să găsești sponsori. Asta trebuie să fac eu sau antreprenorul”, spune tânăra din Dondușeni.

I-au propus să participe la diferite competiții din partea României, însă problemele de sănătate i-au tăiat calea. „Mi-a părut rău. Acolo sportul este mai susținut. Sunt organizate cantonamente. Condițiile de antrenament sunt mai bune. Dar aici ne descurcăm cum putem. Aici, practic, nu primești nicio susținere și totul faci pe entuziasm. Da, mergi la competiții, iei locuri de frunte, dar mai departe nu ai unde să mergi, dacă nu ai un sponsor care să te propulseze”, spune tânăra.
Dalia nu încetează să viseze să ia locuri de frunte la competițiile europene la judo și sambo.
Dalia nu încetează să viseze să ia locuri de frunte la competițiile europene la judo și sambo.
Larisa Marinencova, paralimpică (powerlifting)
Larisa Marinencova are 53 de ani și a făcut cunoscută Moldova pe plan internațional. Este din Comrat, iar sportul a fost cel care a făcut-o să creadă că nicio dizabilitate nu poate să te oprească.
Larisa Marinencova are 53 de ani și a făcut cunoscută Moldova pe plan internațional. Este din Comrat, iar sportul a fost cel care a făcut-o să creadă că nicio dizabilitate nu poate să te oprească.
„Îmi aduc aminte când s-a început Olimpiada de la Moscova din '80. Stăteam acasă și priveam deschiderea Olimpiadei și îmi curgeau lacrimile involuntar. Mă întrebam de ce ei sunt acolo, dar eu sunt pe partea aceasta a ecranului? Voiam să fiu printre ei, dar plângeam că mă gândeam că nu pot fi acolo. Atunci nu știam că există jocuri paralimpice”, povestește sportiva.

Acum lucrează ca programatoare la o companie de stat, iar după lucru se antrenează. „Sportul poate să scoată în vileag adevărata față a persoanei, pentru că e o situație de stres. Eu mă încarc pozitiv și fără sport nu aș fi văzut atâtea țări și nu aș fi cunoscut atâția oameni”, spune femeia, iar chipul i se luminează când vorbește despre pasiunea vieții sale, care a făcut-o să se opună soțului, care la început nu vedea locul femeii în sala de sport. „Dar nu a avut de ales”, râde Larisa.
„Însăși sportul e ca un fel de dopaj, dacă ai intrat în esență, nu poți renunța. Scopul este să am medalii la campionatul european, mondial, dar dacă s-ar întâmpla olimpic... înțeleg că asta e ceva măreț, dar visez”, spune Larisa ridicând halterele care cântăresc 100 kg.
„Însăși sportul e ca un fel de dopaj, dacă ai intrat în esență, nu poți renunța. Scopul este să am medalii la campionatul european, mondial, dar dacă s-ar întâmpla olimpic... înțeleg că asta e ceva măreț, dar visez”, spune Larisa ridicând halterele care cântăresc 100 kg.
Cristina Musteață, fotbal
Cristina Musteață are 36 de ani și joacă fotbal de când avea 11. „Singura pauză pe care am făcut-o a fost când am născut și copilul era mic. Dar îmi era greu fără fotbal. Asta a fost ceea ce mi-a plăcut să fac cel mai mult”, spune ea cu entuziasm.
Cristina Musteață are 36 de ani și joacă fotbal de când avea 11. „Singura pauză pe care am făcut-o a fost când am născut și copilul era mic. Dar îmi era greu fără fotbal. Asta a fost ceea ce mi-a plăcut să fac cel mai mult”, spune ea cu entuziasm.
A jucat și pentru Ucraina, dar a ales să revină acasă și să fie membra naționalei de fotbal feminin. Era pe teren de dimineață până seara. Astfel a ajuns cea mai bună jucătoare la 17 ani. A fost cea mai bună mijlocașă, apoi și cea mai bună fundașă.

„Când merg la campionatele internaționale văd fotbaliste care trăiesc din asta, dar la noi, fiecare mai are și vreo ocupație care să le aducă un venit stabil. Eu sunt antrenoare atât pentru fete, cât și pentru băieți, dar și pentru copii de la grădiniță… Dar asta nu este o problemă, că și noi avem două mâini și două picioare”, explică femeia.
Visul Cristinei este să ajungă la Liga Campionilor și „să fim echipa care merge mai departe”.
Visul Cristinei este să ajungă la Liga Campionilor și „să fim echipa care merge mai departe”.
Vlada Rusu, volei
Vlada Rusu are 18 ani și este din Dondușeni. Joacă volei de la 9 ani, fiind inspirată de sora mai mare care venea acasă obosită, dar cu un zâmbet larg pe chip după fiecare antrenament. „M-am inspirat de la ea. Apoi am descoperit tot amalgamul de emoții pe care ți le dăruiește acest joc de echipă, unde nu poți face nimic de unul singur”, spune tânăra.
Vlada Rusu are 18 ani și este din Dondușeni. Joacă volei de la 9 ani, fiind inspirată de sora mai mare care venea acasă obosită, dar cu un zâmbet larg pe chip după fiecare antrenament. „M-am inspirat de la ea. Apoi am descoperit tot amalgamul de emoții pe care ți le dăruiește acest joc de echipă, unde nu poți face nimic de unul singur”, spune tânăra.
Vlada a luat locuri de frunte la nivel de țară și speră să ajungă mai departe. „Voleiul nu este un sport cu care să trăiești, ci un sport căruia să-i faci loc în viața ta. El te prinde atât de tare, încât nu mai poți renunța. Îmi place momentul când palma se atinge de minge, loviturile, când sari la atac... Îmi place momentul în care cele 6 fete devin o echipă și luptăm împreună. Este o pasiune, iar de pasiuni nu te desparți ușor”, constată ea.
Sportiva constată că voleiul feminin nu este promovat în Moldova. „Băieții sportivi sunt aproape peste tot, iar fetele trebuie să-și facă singure loc, dar asta nu ne-a oprit”, spune Vlada.
Sportiva constată că voleiul feminin nu este promovat în Moldova. „Băieții sportivi sunt aproape peste tot, iar fetele trebuie să-și facă singure loc, dar asta nu ne-a oprit”, spune Vlada.
Mihaela Săculțeanu, caiac-canoe
Mihaela Săculțeanu are 16 ani și e din Gura Bâcului. Se împlinesc deja patru ani de când adolescenta a urcat pentru prima dată într-un caiac-canoe. Chiar dacă nu știa să înoate, îi plăcea să petreacă timpul afară. Asta îi ajuta și plămânii mai sensibili.
Mihaela Săculțeanu are 16 ani și e din Gura Bâcului. Se împlinesc deja patru ani de când adolescenta a urcat pentru prima dată într-un caiac-canoe. Chiar dacă nu știa să înoate, îi plăcea să petreacă timpul afară. Asta îi ajuta și plămânii mai sensibili.
„Nu m-am gândit că am să-l practic serios și am să merg și la competiții. Părinții erau convinși că după o lună am să renunț, la fel cum am făcut-o anterior cu voleiul și dansul. Îmi spuneau că am să las totul după ce am să mă răstorn cu barca… Dar eu nu am renunțat”, spune ea.

Mihaela a participat la competițiile din țară, dar și din România, iar visul ei este să descopere cu caiac-canoe râurile din multe țări.
„Este greu să fii sportiv pe cont propriu, cu o școală care nu este deloc susținută de Federație, dar prin multă muncă poți arăta lumii că ești puternică și te descurci”, este de părere adolescenta.
„Este greu să fii sportiv pe cont propriu, cu o școală care nu este deloc susținută de Federație, dar prin multă muncă poți arăta lumii că ești puternică și te descurci”, este de părere adolescenta.
Elena Tatarlî, polo pe apă
Elena Tatarlî avea șase ani când un grup de antrenori a intrat în clasa pregătitoare și le-a propus părinților să-și aducă copii la bazin. „Părinții nu au stat prea mult pe gânduri. Până atunci aveam frică de apă, iar ei și-au spus că poate așa scap de ea, confruntând-o zi de zi”, povestește Elena.
Elena Tatarlî avea șase ani când un grup de antrenori a intrat în clasa pregătitoare și le-a propus părinților să-și aducă copii la bazin. „Părinții nu au stat prea mult pe gânduri. Până atunci aveam frică de apă, iar ei și-au spus că poate așa scap de ea, confruntând-o zi de zi”, povestește Elena.
De 11 ani practică polo pe apă și spune că nu-și vede viitorul altfel. „Desigur, ca orice copil, la 13-14 ani erau momente când nu mai voiam să merg la bazin zilnic, după lecții, dar m-am întrebat ce aș vrea să fac în viață și răspunsul a fost - antrenoare de polo pe apă… Am înțeles că nu pot să renunț și am continuat să muncesc”, își amintește Elena.
Râde când este întrebată dacă un sportiv ar putea să trăiască bine, rămânând în Moldova. „În altă țară poate da, dar la noi... Poate sunt câțiva sportivi care au reușit această performanță, dar ei sunt prea puțini”, menționează Elena. Situația nu este roz, spun și antrenorii, atâta timp cât există un singur bazin cu suprafața unui teren de minifotbal la care vin să se antreneze toți sportivii de polo pe apă din țară.
Râde când este întrebată dacă un sportiv ar putea să trăiască bine, rămânând în Moldova. „În altă țară poate da, dar la noi... Poate sunt câțiva sportivi care au reușit această performanță, dar ei sunt prea puțini”, menționează Elena. Situația nu este roz, spun și antrenorii, atâta timp cât există un singur bazin cu suprafața unui teren de minifotbal la care vin să se antreneze toți sportivii de polo pe apă din țară.