Viorica Olaru-Cemîrtan este istorica care a cercetat luni în șir arhivele ascunse de sovietici despre deportările din Basarabia, a discutat cu persoanele deportate și copiii lor. Descoperirile și destăinuirile au motivat-o să lanseze deportari.md – locul unde poți auzi chiar de la supraviețuitori poveștile lor. Acest website a fost dedicat, spune experta, anume scopului de a conserva memoria și a trezi conștiința celor care încă nu cunosc această pagină din istoria noastră.
De ce deportările au avut loc?
Violenţa şi represaliile au fost modalităţile sigure prin care puterea sovietică îşi putea impune voinţa de a construi socialismul într-un timp record într-un spaţiu străin. În opt ani de putere sovietică (1940-1941 şi 1944-1951), în RSSM au fost operate trei valuri de deportări masive de populaţie şi, zilnic, arestări și exilări singulare sau în grup. S-a dat lovitura asupra tuturor categoriilor sociale incomode şi antisovietice prin mentalitate, mod de trai şi aspiraţii. Putem califica aceste trei valuri de deportări ca o ofensivă totală împotriva populației din RSSM: ofensiva politică (deportarea din 1941), economică (deportarea din 1949) şi spirituală (deportarea din 1951).
În cadrul dezbaterii la Europa Liberă ați declarat că timp de mulți ani nimeni nu a avut acces la arhivele despre deportări. Cum era ascuns acest adevăr și ce ați descoperit în arhive?
Subiectul deportărilor era unul tabu pentru pseudo-istoriografia sovietică. Arhivele erau închise atât pentru istorici, cât și pentru cei care au trecut prin deportări. Scuza de bază era că aceste dosare sunt secrete timp de 75 de ani. În al doilea rând, protecția datelor cu caracter personal ale celor care au participat la operațiunile de deportare și care încă mai erau în viață. În al treilea rând, veșnicul motiv, invocat chiar și astăzi de unii, de a nu ridica problema căci este foarte dureroasă, iar societatea nu e pregătită să discute deschis, să depășească animozitățile. Eu, însă, am insistat să cercetez dosarele elaborate de KGB și completându-le cu mărturiile celor care au supravieţuit calvarului sovietic am scos în relief o nouă faţetă a „raiului” sovietic. În ansamblu, documentele de arhivă conturează, cu lux de amănunte, un tablou istoric lugubru – Basarabia deportată.
Cum au trăit cei deportați, departe de casă și ce au găsit când s-au întors?
Lăsându-şi gospodăriile moştenite din tată-n fiu, deportaţii au fost supuşi unui tratament dur, inuman și înjositor, atât pe drum, cât şi în localităţile unde au fost distribuiţi: în Kazahstan și în Siberia, regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, ţinutul Altai ș.a. Viaţa deportaţilor a fost foarte grea şi cu multe lipsuri. Coloniile speciale, de regulă, erau construite în locuri aproape nepopulate, în taigaua de nepătruns ori în locuri mlăştinoase. Doar o mică parte din deportaţi a avut condiţii satisfăcătoare de trai, marea majoritate însă a îndurat foame şi a locuit în barăci, de regulă mai multe familii într-o încăpere, în frig şi condiţii antisanitare.
Dintr-un raport al NKVD cu privire la activitatea de muncă a coloniștilor speciali din ţinutul Krasnoiarsk aflăm că în colhozul „Stahanoveţ” spaţiul locativ ocupat de deportaţi era de 1,5-2 mp de persoană; în raionul Bogotolsk deportaţii erau cazaţi în barăci atât de înghesuit, încât, în loc de paturi, au fost construite laviţe, încăperile fiind murdare şi nereparate, şi ca urmare, se înregistrau cazuri de îmbolnăvire. În anul 1949, în localitatea Erbas, regiunea Tobolsk, într-o baracă de 130 mp şi în localul şcolii de 90 mp au fost cazaţi 197 de oameni, fiecărei persoane revenindu-i câte 1,1 mp de spaţiu locativ. În sectorul de pădure Lebedevka, regiunea Tiumen, într-o baracă de 98 mp au fost cazate 28 de familii (75 de persoane), fiecărei persoane revenindu-i câte 1,3 mp de spaţiu locativ. În majoritatea cazurilor, în barăci nu erau paturi, mese sau scaune şi deportaţii dormeau pe podea.
Pentru a se deplasa dintr-o localitate în alta, deportaţii erau obligaţi să obţină permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD şi să se prezinte o dată sau de două ori pe lună la aceleaşi comenduiri pentru a se înregistra.
Deportații, indiferent de vârstă și capacitate, erau obligaţi să lucreze la întreprinderi forestiere, piscicole, de construcţii, miniere, în colhozuri, sovhozuri etc.
Viaţa deportaţilor a fost un calvar, să spunem că a fost grea înseamnă să nu spunem nimic. Și aici mă refer nu doar la perioada deportării propriu-zise, dar și după așa-zisa „reabilitare” și permisiunea de a părăsi locurile de grea suferință. Eticheta de „dușman al poporului”, „colaborator”, „chiabur”, „spion” a fost mereu prezentă în dosarele care se păstrau în structurile ideologice sovietice și se perpetuau la toate instituțiile. De exemplu, dacă un copil de deportat dorea să urmeze studii universitare sau să obțină un loc de muncă mai bun, dosarul său conținea informația de la KGB precum că părinții lui sunt „dușmani ai poporului” și lui i se refuza admiterea sau promovarea la muncă. Criteriile acestea au constituit și o instigare la ură între anumite straturi sociale, localnici și cei veniți din alte regiuni ale URSS, pentru că se făcea o discriminare vădită și înjositoare.
Cine erau de fapt acei „turnători” și cum au reușit sovieticii să-i facă pe vecini să se trădeze unii pe alții?
Deşi directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Multe dosare descriu felul în care autohtonii colaborau cu serviciile secrete sovietice. Unii dintre ei au transformat colaborarea cu bolşevicii într-un serviciu profitabil, în dependenţă de interesul lor personal. Cele mai oribile sunt actele de denunţare din partea persoanelor apropiate, a rudelor şi a prietenilor.
În al doilea rând, mulţi dintre localnici, indiferent de etnie, s-au văzut siliţi să se încadreze în structurile bolşevice. Unii oameni au făcut acest pas din frica de a nu fi deportaţi. Dar cel mai important, acești oameni sunt și ei victime ale regimului sovietic, pentru că au decăzut în așa hal și au comis sau au fost parte la executarea crimelor odioase împotriva omenirii.
Cum au reușit autoritățile sovietice să rămână cu fața curată în pofida terorilor pe care le-au comis asupra moldovenilor și nu numai?
Sistemele totalitare au o mașinărie întreagă de a se impune forțat, fără a ține cont de drepturile și libertățile omului, dând impresia că sunt susținute de popor. Aceasta, însă, este o iluzie, care se destramă mai devreme sau mai târziu. În linii mari, sistemul sovietic s-a impus prin teroarea organizată, represiunile continue, lipsa de transparență, coruperea oamenilor și șantajarea lor, cenzura și lipsa de libertăți, menținerea omului în „pușcăria popoarelor”, crearea „omului sovietic”, iar în regiunea noastră și prin faimoasa tactică de Divide et Impera (dezbină și condu). În final, însă, totul s-a prăbușit.
Ce lecție ar trebui să învățăm din această tragedie?
Multe lecții, care, odată cu trecerea anilor, se developează, se conturează tot mai bine. Până la acest moment, cam acestea ar fi, în viziunea mea:
- Nici un imperiu, nicio putere nu e veșnic/ă, totul are un început și sfârșit. Mai ales ceea ce e construit pe sânge, minciună, defăimarea valorilor general-umane. Imperiul sovietic a căzut, teroarea a fost condamnată și declarată crimă împotriva umanității.
- Printre străini nu este deloc ușor, dar printre ai tăi este insuportabil, dacă ei sunt trădători.
- Memoria este un organism viu care trebuie alimentat, întreținut și îngrijit, ca un component indispensabil al identității umane, naționale, universale.
- Dialogul dintre generații este foarte important și asigură transmiterea memoriei, identității și moștenirii culturale intangibile care ne este cartea de vizită.
- Democrația se câștigă în fiecare zi, este foarte fragilă și nu suportă neglijență sau pasivitate.
