Până-n zori mai e ceva timp. Câţiva tineri îşi încearcă talentul cântând karaoke. Valea Nistrului răsună de melodii… şi de-ale noastre, dar şi de pe aiurea. De cum vine dimineaţa, tinerii, chinuiţi de-atâta „muncă” artistică, se împrăştie pe la casele lor. Nistrul curge liniştit, iar soarele e leneş, dar nu e de vină!, pentru că îl ascunde stânca. De la Nimereuca, Soroca, pornesc prin satele de pe malul drept al bătrânului fluviu. Unele frumos ordonate, altele înşirate precum mărgăritarele. Toate, însă, cu privelişti deosebite, rupte din poveste. Nistrul cu unduirile sale, stâncile cu vârfuri semeţe, schiturile rupestre încărcate de istorie, mănăstirile şi bisericile pline de veşnicie… Privindu-le înţelegi că cel mai mare artist – Dumnezeu le-a orânduit pe pământ cu multă dragoste şi pricepere pentru că noi oamenii să le admirăm, dar şi să le ocrotim. Pentru că notiţele subsemnatului au fost „furate” de apele Nistrului, ceea ce este scris mai jos e mai mult un exerciţiu de memorie, decât un jurnal de călătorie.
…Se aud clopotele de la cele două biserici de la Nimereuca, Soroca. E zi de mare sărbătoare. În primul locaş, situat pe malul Nistrului, slujbele sunt oficiate foarte rar, la sărbătorile mici, dar importante pentru localnici, iar în al doilea, aflat în centrul satului, duminicile şi de praznicile mari. Unii se duc la prăşit, alţii la biserică. Un tablou contradictoriu pentru un sat de creştini. Cei care merg la muncile câmplui sunt certaţi rău de enoriaşii care trec pragul sfântului locaş. „Nu vedeţi că nu plouă, măcar în zi de Sfântă sărbătoare veniţi la biserică”, îi zice o mătuşică unei tinerele care merge grăbită cu sapa pe umăr. În rest, viaţa la ţară, care-şi urmează toate tiparele. Mai discut cu unul, cu altul, ud aceleaşi vorbe: „Da avem un sat frumos, e pe mal de Nistru, dar viaţa ne este grea!" Gospodarii satului ar fi deschişi să primească turiştii, să-i delecteze cu folclorul bogat, să-i alinte cu bucate alese.
Merg spre Cerlina. Aici Nistrul e jucăuş, te face să revii, parcă!, de două pe acelaşi loc. Nişte gospodari sapă o fântână. Spun ei că e o veche tradiţie pe care o păstrează cu sfinţenie. Mai mulţi oameni şi-ar dori să deschidă o pensiune pe mal de Nistru. Ideea este provocată de mulţimea de locuri frumoase, pline de legendă, care ar fi păcat să rămână neştiute şi de alţii. Cu certitudine cei care ar veni aici şi-a încărca bateriile, dar şi sufletul ar fi încântat de priveliştile deosebite.
Totul este atât de feeric, încât am impresia că nu găsesc întotdeauna descrierea perfectă sau superlativul potrivit. Ştiu că ceea ce văd este mult mai mult decât istoria şi geografia neamului nostru, e mai mult decât nişte ani, evenimente. Cred că a privi aceste frumuseţi doar cu ochiul nu înseamnă aproape nimic, măsura, importanţa, valoarea lor trebuie trecută, în primul rând, prin filiera sufletului. Orice pas înseamnă o nouă privelişte, orice pas înseamnă o nouă exaltare, o nouă, dar aceeaşi replică: „Extraordinar!”.
Cascadele de lângă pădurea de la Vertiujeni sunt fenomenale. Mai ales că în ziua în care soarele jucăuş forma o mulţime de curcubeie pe apa care curgea grăbit spre Nistru. De la oamenii locului aflu că aceastî apă, deşi rece, nu este bună de băut, deoarece conţine foarte mult calcar, în schimb, potrivit lor, este tămăduitoare. Sunt unii care o lasă să se limpezească, până la aşezarea totală a calcarului, apoi o beau pentru bolile de oase.
Toponimul Napadova, cel puţin pentru mine, sună frumos, de parcă apa Nistrului ar curge aproape tainic să nu o audă cineva. Uluitoarele peşteri şi grote de la Napadova sunt dovada unei vechi aşezări. Pe timpuri, se spune, că aici oamenii locului se ascundeau de turci. Spre ele e foarte greu de ajuns, panta abruptă e o provocare doar pentru cei puternici.
Cărarea de pe mal de Nistru duce de la Napadova spre Sănătăuca. Aproape de această localitate este ceva care aş zice că seamănă cu un han – o colibă acoperită cu stuf, un şopron şi un bar. Lumea zice că aici ai putea să mănânci pe cinste. În ziua în care am trecut zăranie de om pe acolo.
Prin Sănătăuca şi pe stâncile milenare drumul mă îndrept spre Japca. Este mic, aşezat aproape de Nistru, la peste 140 de km de Chişinău şi cam 40 de la centrul raional Floreşti. Departe de marile artere, scăldată în frumoase peisaje şi alintată de o linişte deosebită, localitatea îşi deapănă firul istoriei de pe timpurile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Însă, satului i s-a dus faima datorită mănăstirii cu acelaşi nume. Chiar dacă drumul spre sfântul locaş este unul anevoios, sute de oameni vin aici pentru a gusta din adevărata credinţă şi a admira un loc în care sfinţenia vine din inimile maicilor, din susurul izvoarelor, din tăria pietrelor milenare.
Satul regretatului ecologist Gheorghe Malarciuc – Bursuc este renumit prin Râpa Namalvei. Se spune că în straturile de roci au fost descoperite amprente de plante şi animale vechi din zonele tropicale şi subtropicale. Prin gospodăriile mai multor localnici curg pârâiaşe cu apă care vine din izvoarele de înălţime, acestea ducând spre serele cu răsadul de legume, o îndeletnicire mai veche a celor de la Bursuc. Tehnologia aceasta are şi o denumire ingenioasă – prin bulgărire.
Mai departe, deşi au denumiri diferite – Cot, Climăuţii de Jos, Vadul Raşcov şi Socola, aceste localităţi se contopesc pe parcursul istoriei, acum greu distingând unde începe una sau alta. Toponimul Cot, cu certitudine, e sugerat de situarea geografică a satului, or Nistrul aici face un „cot”. În unele acte este pomenit drept Cotul Podoimii, or, pe malul stâng al fluviului se întinde satul Podoima.
Climăuţii de Jos, pe timpuri Climăuţi pe Nistru, se spune că e o localitate întemeiată de pescari. Scăldat în frumuseţe, satul, dar mai ales Rezervaţia peisagistică „Climăuţi” are un tablou incredibil de încântător – păduri imense, stânci cu forme bizare, izvoare cu apă cristalină. Şi acum, poţi vede gospodine care ghilesc la Izvorul Cărăuşilor. O altă apă care potoloeşte setea trecătorilor este ce a Izvorului Pietroasei. Una peisaj deosebit, montan chiar, îl creează râuleţul Lalida, sovieticii îl numeau Cuşmirca.
Aici la Vadul Raşcov, pe mal de Nistru, oamenii au pofta de vorbă. Îmi povesc cume era satul de odinioară, ce istorie bogată are. Porecliţi „covrigari”, astăzi doar au rămas doar cu acest apelativ, pentru că nu mai este o tradiţie să se facă astfel de produse de patiserie. Incredibil, dar adevărat, acum la Vadul Raşcov, la grădiniţă copii sunt aduşi cu căruţa. Ceea ce poate frapa şi interesa în această bătrână localitate: casa părintească a poetului Dumitru Matcovschi, rămăşiţele unei cetăţi antice, unul dintre cele mai mari cimitire evreieşti din Basarabia etc.
Porniţi la drum pe timp de vară, când natura oferă cele mai interesante şi frumose tablouri, când bătrânul Nistru e mai liniştit, când soarele e mai darnic! Căutaţi locurile pline de legendă, pline de mister, încărcate de istorie şi sentimente. Savuraţi toate bijuteriile Naturii cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu!
