Stabilit de 12 ani la Paris, regizorul Mihai Ţărnă, s-a încadrat perfect în decorul cultural-artistic parizian. Regizor de teatru şi film, cadru didactic, Mihai Ţărnă demonstrează virtuţile unui profesionist. Detalii în interviul susţinut după o nouă montare.
– Domnule Mihai Tărnă, sunteți de 12 ani la Paris și în această perioadă, conform presei de la Chișinău, ați montat în capitala Franței 12 piese, ceea ce înseamnă câte un spectacol în fiecare an. Acesta este ritmul de montare a regizorilor din Franța sau este dorința Dumneavoastră de a fi într-un permanent proces de creație?
Ritmul montării unui spectacol depinde direct de individualitatea si viziunea regizorului. Au fost ani când realizam 2 şi 3 spectacole, alteori doar unul. Cantitatea nu este un indiciu al ritmulu, ci al încărcăturii interioare, emoţionale. Sunt clipe când inspiraţia te înalta şi atunci simţi că ai o nouă lume, care vine în imaginaţie, fiind legată de o istorie concretă sau pur şi simplu de un instinct ce nu putem sa-l lămurim, nu contează. Important e că ştii ce anume vrei să povesteşti…. Cunosc regizori francezi care montează 6 spectacole pe an sau altii – 1 la 2 ani….
– Ați studiat la Școala Internațională de Teatru și Film din Paris, aceasta ar presupune și încadrarea în spațiul cinematogarfic. Intenționați să treceți și pe această dimensiune?
Da, am făcut studii de regie film. Am şi realizat un scurt metraj ”Triloghia”. Pregătesc încă două. De asemenea, şi un lung metraj ” Dincolo de noi”, o coproductie moldo-franceza deocamdata, fiind în căutarea încă unui partener european. În luna aprilie am fost cu partenerii mei din Franta în Republica Moldova şi am discutat mai multe aspecte ale filmului. Realizarea unui film este un proces mai complicat decît cel al teatrului. Pentru a începe filmarea, pregatirea trebuie pusă la punct cu ani înainte….
– Am discutat cu mai mulți actori de teatru și film despre interferența acestor genuri și toți au afirmat că cinematografia are riscul de a știrbi din percepția talentului unui actor. Ceea ce s-a filmat, poate exact atunci cînd nu era în formă, rămâne pentru totdeauna, fără a mai putea fi reluat, cizelat. Or, teatrul oferă posibilitate actorului să-și aducă rolul pînă la perfecțiunea posibilă, fiind prezentat la rampă de zeci de ori. Care este riscul unui regizor în acest sens?
Filmul, la sigur, eternizează actul artistic. Cum am mai spus, pentru film este importantă pregătirea din timp. Or, astăzi foarte multe filme se fac repede, doar cu un avânt interior ce se numeşte ”dorinţă” şi nu e rău, la sigur ”dorinţa” stă la baza oricărei pornire, doar că trebuie să constintizăm momentul de nereântoarcere a clipei filmate. Pregătirea din timp a filmului plasează timpul în film…. Ş pentru mine TIMPUL lăutric al personajului m-ar îndrepta direct spre timpul ca epocă al filmului… Cred ca noţiunea timpului în teatru e la fel de importantă ! Nu cred că greşeala din teatru e mai puţin greşeală, doar din motiv că a doua zi avem posibilitatea să o îndreptăm. Repetiţia în teatru are nevoie la fel de timp şi atunci când se produc greşeli, înseamnă că timpul repetiţiilor a fost prost direcţionat sau poate procesul a fost unul incorect.
Şi atunci ajungem la riscurile regizorilor care de multe ori nu ştiu să dea repetiţiilor un bun proces, o bună tactica, o importanţa adecvată şi o economisire de TIMP….
– O simplă analiză a pieselor montate ne face să credem că sunteți pasionat de clasica genului, dar dacă e să detaliem ceea ce vă place, literatura modernă se încadrează în arealul preferințelor ?
Îmi place foarte mult literatura. Mai mult ca atât, m-am aventurat şi am adaptat pentru teatru o bună parte din romanul lui Gabriel Garcia Marquez “Suta de ani de singurătate”. Am montat şi piese moderne sau mai bine zis piese de dramaturgi moderni. Apoi, am şi eu părerile mele despre ce înseamnă a fi modern şi atunci mă întreb oare ”a fi sau a nu fi ?” e o întrebare clasică sau modernă ? Ironia personajelor lui Cehov este oare doar pentru cei care au trait la începutul secolului XX ? Apropo, cred că după multe păreri, Cehov e socotit ca dramaturg modern. Cred eu, modernismul sau modernizarea nu are nimic comun cu epoca în care scrii. Mă refer la activitatea interioară a scrierii şi nicidecum la cea exterioară – obiceiuri sau ritualuri ce ţin de un anumit timp istoric. Modernul în literatură este clipa în care menţii cinstit momentul adevărat al trăirii tale, al suferinţei, trădarii, dargostei sau bucuriei… E parera mea… şi doar stfel totul devine modern pentru mine.
– Nu vom descrie multiaspectualitatea semnificației teatrului, oricum trebuie să amintesc că poate fi și un mod de redare a cotidianului nostru, deci a problemelor sociale, a moravurilor, a situației la zi, de transmitere a unor mesaje. În viziunea Dumneavoastră ca regizor, se poate face o delimitare între ceea ce descrie dramaturgia secolului XX și cea a secolului în curs?
Arta a fost este şi va fi un interes, o curiozitate, o filozofie, o căutare pentru fiinţa umană. Cine suntem şi unde mergem ? – e întrebarea ce ne ţine într-o poziţie nervoasă artistic….. Se shimbă epocile, se schimbă autorii, se schimbă stilurile…. evolueaza tehnologia, dar suferinţa umană rămâne, rămâne zâmbetul şi întrebarea cine e Joconda, rămâne aceiasi iluzie de dor pentru nocturnele lui Chopin, şi când vedem primii fulgi de nea auzim “…te uită cum ninge decembre…” Sigur, lumea se schimbă, totul evolueaza mult mai repede decat ne-am fi aşteptat… Şi teatrul evoluează în formă, rapiditate, curaj, replici aproape cinematografice, sunt mai multe libertăţi….. dar cred eu, că la fel scriau şi cei care-l citeau pe Cehov când a intrat cu piesele sale….. Şi atunci mă repet….
– Aveți un teatru în Paris unde vă place cel mai mult să lucrați ?
Am lucrat în mai multe teatre, toate cu istoria lor si cu marele personalităţi franceze care au trecut prin culise şi scenă. Şi Theatre de Renard, Petit Hebertot, Theatre des Nouveates, Folie Mericourt, Comedia, dar cel mai ”comod”, din punct de vedere al platoului, consider a fi Theatre Petit Saint-Martin, fondat de Marcel Marceau. Am montat acolo ”Steaua fără nume”’ de Mhail Sebastian.
– Ați montat mai multe spectacole pe scenele teatrelor din Republica Moldova, unul dintre ele, de mare rezonanță, intrat și în Cartea Recodurilor Guinness după numărul de montări, Boeing, Boeing.
Cum ar fi percepută la Paris varianta română a acestui spectacol ?
Sincer, nu aş putea răspunde la această întrebare, deoarece nu am vazut nici un spectacol “Boeing Boeing” la Paris…. Am montat câteva comedii şi francezilor le-au plăcut… Cred că şi varianta Boiengului care am făcut-o ar merge la publicul parizian. Apoi, nu cred că teatrul s-ar împarţi în variante române, ruse sau germane. Revin la cele spuse mai sus – să ştii ce spui publicului, să ştii unde pleci cu actorii, să ştii ce anume te face să faci astăzi, acum şi aici această istorie… Arta genereaza idei, vise, mpulsuri…
– Recent ați oferit publicului francez versiunea Dumneavoastră a spectacolului “100 de ani de singurătate”, după romanul lui Gabriel Garcia Marquez. Cum a fost înțeleasă / acceptată singurătatea, ca stare a sufletului omenesc, într-o metropolă cum este Parisul, care nu-ti permite sa simți singuratatea?
Chiar daca în adaptarea care am făcut-o dupa romanul lui Marquez ”100 de ani de singurătate” în toate personajele din roman în prim plan apare singurătatea, mi-am propus o altă cale de lucru cu studenţii mei, care la fel este o mare tema a romanului, poate tema cea mai importantă sau laitmotivul istoriei familiei Buendia – incapacitatea de a iubi. Dar să ştiţi că o metropolă, ca Parisul, este compusă din multe, multe, multe singurătăţi. De aceea, părerea mea, repet, părerea mea e că cei care au fost la spectacol s-au simţit însoţiţi în cele 4 ore şi jumătate de singurătatea actorilor, care cred eu, la rândul lor au fost foarte generoşi şi au trăit şi gândit povestea reală şi fantastică în acelaşi timp a lui Marquez, cu multă dragoste …. Am auzit lumea râzând şi am simţit tăcerea lacrimilor nevăzute… Lumea e lume …
Ceva mai înainte ați montat “Păsările tinereții noastre”. Este un decor, o atmosferă, chiar o stare strict moldovenească. Cum se încadrează aceste elemente naționale în conceptul teatral european?
Moldova face parte din Europa geografică şi culturală… Cred eu că răspunsul este în această constatare. Conceptul european este starea psihologică, durerile sau victoriile, situaţia politică sau criza economică, ecologia şi minorităţile sexuale, religia şi păcatul, într-un cuvînt, viaţa de zi cu zi…Şi atunci când au venit francezi ca să vada piesa lui Drută, care era jucată în română şi franceză, am văzut că nu erau de loc indiferenţi faţă de problematica care am abordat-o în piesă. A fost un moment, sigur, mai mult pentru cei din Basarabia şi România, dar oricum am observat multe emoţii şi la publicul francez… Se interesau, discutau, nu mai auziseră pânî atunci de Drută. Cred că unii au căutat în internet să afle cine e… şi asta e bine deja. De ce spun asta ? Deoarece cred ca un concept teatral european e valabil şi pentru minunatele spectacole ce se fac în Moldova. Unele…
– Care va fi următoarea piesă propusă publicului francez, dar și celui de acasă, din Moldova?
Sigur că voi face ceva, dar nu vreau să comentez, deocamdata, subiectul acesta.
