Dacă întrebi la casele Autogării centrale cum poţi ajunge la Mănăstirea Hirova, atunci ţi se spune că este ruta Chişinău – Hirova, la ora 14.00. Însă ajuns la Hirova, Călăraşilor poţi constata că în respectiva localitate nu există mănăstire. Trebuie să ştiţi că acest sfânt locaş – Mănăstirea Hirova, se află în satul Neculaeuca, Orhei, iar primul autobuz de la Chişinău, potrivit orarului, porneşte la ora 09.50.
Pe un indicator citesc – Neculaeuca, iar pe o piatră este inscripţionat – Mănăstire Hirova. Ajung la ultima staţie din sat, iar până la mănăstire mai e cale de parcurs. E un peisaj deosebit, într-un sat autentic basarabean – case mici, văruite, acoperite cu olane roşii, cu prispe şi coloane. După ce trec de-o cotitură zăresc “o insuliţă” de case una ca una, presărate de Dumnezeu de parcă ar fi nişte perle, printre ele se înalţă semeţ o biserică.
Ansamblul de chilii de la Mănăstirea Hirova e ca un sat în sat, departe de gălăgie, de fast şi moft modern. Unele chilii rămase fără stăpâne, jinduiesc şi parcă se roagă de îndurare. Porţi de lemn lăsate pe-o parte, date de vreme, măcinate de carii, dar ele mai scârţâie, pentru că din când în când mai iese câte o măicuţă şi se duce spre biserică să se roage la lăcaşul în care îşi găsesc alinarea.
Potrivit unor surse, Mănăstirea Hirova este deschisă prin 1805. Se spune însă că ceva mai devreme aici a fost un schit de călugări care a ars. După plecarea monahilor, a fost construită o biserică de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. Mai târziu, prin 1836, în locul bisericii de lemn a fost zidită una din piatră. În 1865 a fost înălţată stăreţi şi biserica de iarnă cu hramul „Întâmpinarea Domnului”.
Cea mai durută pagină din istoria Mănăstiri Hirova este închiderea de către satrapii comunişti şi atei a sfântului lăcaş. Măicuţele cu care am discutat îşi amintesc cu tristeţe de acel eveniment. Era în vara anului 1959, chiar de Duminica Mare, iar ei au năvălit că nişte fiare. Chiar dacă oamenii satului se revoltau, ei, oricum, erau mândri că bifează încă „o reuşită” partiinică.
Mănăstirii i s-a confiscat pământul şi întreaga gospodărie. Biserica de vară „Sfântul Nicolae” a fost transformată în depozit de cărbuni, apoi în depozit de cereale. Biserica de iarnă „Sfântul Simion Stâlpnicul”, după o renovare radicală, a fost spital pentru copiii cu handicap, iar mai apoi a fost preluată de autorităţi şi folosită în scopuri gospodăreşti. Potrivit unor surse, icoanele din biserica de vară au fost duse la biserica „Sfântul Nicolae” din Orhei, iar din cea de iarnă la Mănăstirea Japca.
Măicuţele rămase au lucrat pe unde au apucat – fie la colhoz, la gospodărie silvică, la fabricile de covoare de la Tabăra şi Orhei, spitalele de la Curchi şi Neculaeuca etc. În chilioarele lor au păstra icoane şi cărţi sfinte, au put să se roage şi să aprindă candela, dar se uitau cu jind la bisericile care nu mai aveau menirea de altădată. Au fi şi mulţi şarlatani care credeau că măicuţele aveau mari averi – căutau bani, dar de unde bani la nişte creştine care aveau un salariu de maximum 40 de ruble. În acei ani au dispărut foarte multe cărţi şi lucruri sfinte, pretinşi colecţionari intrau în case şi luau cu nemiluita.
După mai bine de trei decenii de tăcere, la Mănăstirea Hirova s-au făcut auzite clopotele, chemând lumea la rugăciune, or în Neculaeuca nu este biserică, astfel că la sărbători, duminicile dar şi atunci când au un botez, cununie, parastas, Sfântul Maslu, enoriaşii trec pragul bisericii de iarnă „Sfântul Nicolae”. În biserica "Sfântul Simion Stâlpnicul" şi acum e tăcere…
Revenit în Chişinău, nu pot uita acel peisaj, divin, frumos, dar parcă trist şi uitat. Nu pot uita ochii umezi a măicuţelor de la Mănăstirea Hirova, ochi care spun că rugăciunea e mai presus de toate. Mă gândesc, zi de zi, oare cât va mai exista această mănăstire…
