PE SCURT
A fost printre cele mai rupte și necunoscute locuri ale planetei. A mers sute de km pe jos alături de cei care fugeau din calea războiului. A văzut moartea care într-o noapte reușea să ia mii de vieți. A suferit mult, iar fotografia a fost cea care l-a ajutat să reziste. „Când vedeam în jurul meu atâta suferință spuneam că nu mai pot, plângeam în hohote și auzeam cum sufletul începe să urle. Dar ridicam aparatul în dreptul ochilor și încercam să captez realitatea, ca să știe și alții cât de multe tragedii se întâmplă în această lume”, povestește Sebastiao Salgado în cadrul unui interviu realizat pentru filmul documentar „The Salt of the Earth” (Sarea Pământului).
Într-un moment dat, însă, a simțit că nu mai rezistă. „Prea multe genociduri, prea multă durere, prea mulți morți, prea multe pierderi”. De aceea, și-a căutat alinarea acasă, unde a început să restabilească pădurile care cândva au fost defrișate complet, iar lipsa lor a secat complet zona.
PE LUNG
Sebastiao Salgado s-a născut pe 8 februarie 1944 la Aimores, în statul Minas Gerais din Brazilia. Era o fermă cu peste 35 de familii. Jumătate din această fermă reprezenta o pădure tropicală. A părăsit zona pentru a se înscrie la liceu, iar ulterior, a studiat economia. După absolvire, a început să lucreze la Organizația Internațională a Cafelei. În acea perioadă, a vizitat de multe ori Africa, locul care l-a inspirat să-și cumpere un aparat foto și să înceapă să capteze chipurile oamenilor pe care-i întâlnea, cu care se împrietenea și cu care se despărțea. La vârsta de 29 de ani, a luat una dintre cele mai importante decizii din viață – a renunțat la economie și s-a dedicat fotografiei. La început, a lucrat doar ca fotograf de știri, dar mai apoi, a devenit fotograf documentar.
„Nu sunt un artist. Un artist creează un obiect. Eu lucrez cu istoria. Sunt un povestitor”, spune el.
În 1979 s-a alăturat cooperativei internaționale de fotografi Magnum Photos, cu care a colaborat până când, în 1994, a decis să deschidă împreună cu soția, Lelia Wanick Salgado, în Paris, propria agenție – Amazonas Images. „Într-o zi fotografia mi-a invadat în întregime viața. Am devenit fotograf, am abandonat totul și m-am făcut fotograf. Am început să fotografiez ceea ce era important pentru mine. Mulți oameni mi-au spus că sunt fotojurnalist, că sunt fotograf antropolog, că sunt un fotograf activist. Dar am făcut mult mai mult de atât. Am considerat fotografia drept viața mea”, povestește Salgado. Astfel, a ajuns să realizeze o serie de proiecte fotografice care au sensibilizat oameni din întreaga lume: „Celelalte Americi”, „Sahel” , „Lucrătorii” , „Migranții” și „Genesis”, care au fost publicate ca și cărți. „Aceste proiecte au devenit adevărate spectacole ale durerii”, descria fotograful.
În cadrul unui interviu, Salgado a povestit că după ce lucrează mai mulți ani la un proiect, este atât de marcat de ceea ce vede prin obiectiv încât nu mai e în stare să mai privească aceste cadre. De aceea, soția este cea care se ocupă cu selectarea lor și aranjarea fotografiilor pentru carte. Din 2001, Salgado este Ambasador al Bunavoinței pentru UNICEF (Goodwill Ambassador). Prin proiectele sale, fotograful prezintă realitatea ca o formă de protest împotriva războaielor, sărăciei, discriminării și nedreptății.
La începutul anilor `90, după finalizarea unui proiect fotografic despre genocid, Salgado căzuse într-o stare profundă de tristețe și dezamăgire în oameni și în ceea ce fac ei, de fapt, pe acest pământ. „În Rwanda am văzut brutalitatea totală. Am văzut morți, cu miile pe zi. Mi-am pierdut credința în specia noastră. N-am crezut că mai putem continua să trăim și am început să fiu atacat de proprii stafilococi. Am început să am infecții peste tot. Am fost la un prieten medic care mi-a spus că nu sunt bolnav. E altceva, mi-a spus el, ai văzut atâția morți, încât mori și tu. Trebuie să te oprești. Oprește-te. Trebuie să te oprești, altfel vei muri”, povestește el în cadrul filmului documentar. Alinarea și-a găsit-o acasă, în locuri unde s-a născut și unde a copilărit. Însă, regiunea cândva împânzită de păduri tropicale, se transformase într-un deșert.
„Când am primit pământul, era la fel de mort ca și mine”, își amintește fotograful.
Era și mai dezamăgit, însă, soția i-a propus să restabilească „paradisul” în care s-a născut. Atunci, cei doi soți au început să lucreze la restaurarea unei mici părți ale fostei păduri. Ei au plantat milioane de arbori, iar în 1998, au reușit să transforme locația într-o rezervație naturală și au creat „Instituto Terra”, institutul dedicat unei misiuni de reîmpădurire, conservare și educație ecologică. „Am dat pământul înapoi naturii. A devenit parc național”, povestește fotograful brazilian, care a renunțat să mai fotografieze oameni sau moarte, ci animale și locuri virgine pe care oamenii trebuie să le protejeze sau cel puțin „să nu le deranjeze”.
Încă o dovadă că un om poate schimba lucrurile, este și Jadav Payeng, un bărbat originar din India care a început să planteze copaci pe teritoriul unei insule care era amenințată de eroziuni. Insula tropicală Majuli, din Assam, nord-estul Indiei, este în pericol să fie înghițită de ape. Cauza acestui fapt ar fi digurile mari construite în orașele din Brahmaputra pentru a le proteja în timpul sezonului musonilor, care redirecționează însă furia devastatoare a râului spre insulă. Din 1991, peste 35 de sate au fost distruse de ape. Și în timp ce autoritățile indiene încearcă să-și dea seama cum să salveze insula, viața acesteia ar fi putut fi chiar mai scurtă, dacă nu ar fi intervenit un activist local, relatează Bored Panda.
În 1979, Jadav Payeng, în vârsta de 16 ani, a observat cum un număr mare de șerpi au murit din cauza căldurii excesive după inundații. Din acel moment, Jadav și-a început „misiunea” de a salva Majuli de eroziune prin plantarea a câte un copac în fiecare zi. Astfel, timp de 40 de ani, bărbatul a reușit să salveze insula și să o transforme într-o pădure extinsă, cu mii de copaci luxurianți, a cărei suprafață este de aproximativ 700 de hectare, aproape de două ori mai mare decât Central Park din New York.
