De la nostalgie până la tușonkă și hrișcă. Timpuri, pandemie și elite politice

COVID-19 a bulversat întreaga lume, ne-a închis hotarele, ne-a limitat drepturile, ne-a blocat accesul și ne-a îndemnat să stăm acasă. Timp în care unii au reușit să fie nostalgici după timpurile de înainte, alții au continuat să-și apere drepturile și să încerce să dea o mână de ajutor celor care nu se descurcă singuri, iar alții au răscolit prin istorie, ca să descopere ce trebuie să facem pentru a nu greși. Despre nostalgie, politică, politici, propagandă și timp, am discutat cu istoricul Virgil Pâslariuc, care a participat săptămâna trecută la o dezbatere online organizată de cei de la Europa Liberă

Cum vedeți situația de acum, legată de pandemie, cu privire la deciziile luate de către autorități și dacă ați putea compara această criză cu o perioadă relativ similară de înainte?

 Deciziile, mai mult sau mai puţin sincronizate şi similare ale guvernelor, au fost determinate de evoluţia epidemiologică din ultimele decenii şi de conştientizarea riscurilor din partea societăţii. Izolarea, ca formă de combatere a pericolului epidemiologic, a fost determinată de experienţa noastră socială, fiindcă nu este prima pandemie din istorie şi, putem spune cu certitudine, nici ultima. Amintim doar cele mai cunoscute: Marea Ciumă din 1347-1351 şi Gripa spaniolă din 1918-1919.  

 De câte ori a funcționat limitarea drepturilor fundamentale ale omului la soluționarea anumitor probleme economice/politice?

 Deoarece este vorba despre o situaţie de criză, care necesită instrumente suplimentare pentru gestionarea ei, guvernele pot adopta, conform legislaţiei, anumite măsuri care restricţionează funcţionarea „normală” a unor instituţii ale statului, instituind „stare de urgenţă”. De asemenea, acest mecanism prevede, la caz de necesitate, restricţionarea sau chiar suspendarea unor drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie. Totul se face de dragul eficientizării activităţii autorităţilor şi poartă un caracter temporar. Evident, în cazul în care aceste măsuri extraordinare duc la soluţionarea problemelor, starea de urgenţă este justificată. Însă o problemă care se discută activ în spaţiul public este că unele regimuri vor tinde să permanentizeze această stare de urgenţă şi după criză, fapt care ar duce la reculul democraţiei. Mai ales că au fost precedente în istorie, să ne amintim aici doar de faptul că aşa a procedat Hitler la 1933, după ce a preluat puterea în Germania.

 În era când avem tot mai mult acces la informație, cât de bine știm să deosebim fake news-urile și să nu cădem în plasa propagandei?

 Faptul că avem acces la internet, nu înseamnă că suntem mai bine informaţi. Mai mult ca atât, abundenţa de informaţii este chiar o formă de dezinformare în masă, de manipulare, fiindcă în loc să îmbunătăţească înţelegerea noastră a lumii înconjurătoare, a realităţii, face ca această imagine să fie mai neclară şi nesigură. Iar aceasta adânceşte starea de anxietate, nelinişte şi frică generalizată ce domneşte în societate şi perpetuează criza. Mult rău aduce propaganda deliberată a unor ştiri false.

Propaganda nu este doar o minciună. Este mult mai complexă, de aceea este şi mai periculoasă. Ea se bazează pe o selecţie a faptelor, pe fapte rupte din context, care sunt apoi recontextualizate.

Ca să observi şi să dejoci propaganda, trebuie să ai abilităţi formate. De aceea, cel mai bun „vaccin” contra fake-news-urilor şi propagandei este educaţia. Cu cât omul este mai educat, cu atât este mai bine pregătit să trieze corect informaţiile și să fie mai imun la manipulări. Iată de ce, în ziua de azi, educaţia este atât de importantă, iată de ce în ea se investeşte enorm. Nu voi exagera dacă voi spune că anume de educaţie va depinde evoluţia democraţiei şi libertăţilor noastre.  

La dezbaterea de săptămâna trecută la Europa Liberă vorbeați despre elite și marile puteri care s-ar putea folosi de această perioadă de instabilitate. Puteți să dezvoltați și explicați mai mult această idee? La ce anume vă refereați?

Dacă aţi observat, în primele zile şi săptămâni ale crizei primeam informaţii contradictorii despre natura virusului, fapt care agrava panica în rândul populaţiei. Mai mult, mari actori internaţionali utilizau metode sofisticate de propagandă şi dezinformare în masă, cu scopul expres de a adânci criza, nu de a ieşi din ea. Cât înseamnă numai faimoasele sperietori, demne de obscurantismul medieval cu antenele 5G, vaccinele cu microcipuri sau cu „globaliştii satanişti” care ar fi inventat virusul apocaliptic, pentru a distruge omenirea! Cu regret, aceste idei năstruşnice sunt propagate şi de unii lideri de opinie din Republica Moldova. Dar pentru mine personal, mult mai îngrijorător a fost faptul că la noi, comunitatea academică, în loc să combată aceste falsuri şi să se implice activ în informarea corectă a populaţiei despre starea lucrurilor, să explice din punct de vedere ştiinţific natura şi evoluţia epidemiei şi să contribuie la elaborarea şi implementarea măsurilor de depăşire a crizei, a ales fie să stea deoparte, fie să se preocupe de succesiunea la conducerea Academiei! Dar ce să mai vorbim de Academie, dacă guvernarea noastră a fost mai mult interesată de problema perpetuării la putere, decât de combaterea epidemiei…

 Moldova.org lucrează la o serie de materiale despre URSS, în care încercăm să le explicăm tinerilor de acum ce a fost de fapt colhozul, cum a fost educația, ce însemna libertate și adevăr atunci, în perioada sovietică. În timpul documentării ne-am ciocnit de foarte mulți oameni nostalgici, care spuneau că atunci a fost mai bine și parcă au dat uitării ororile prin care au trecut. După părerea dvs. de unde pornește acest sentiment, acest devotament unui trecut pe alocuri foarte dureros și ce putem face cu această nostalgie pe care bunicii și părinții o transmit și copiilor lor?

Nostalgia este un sentiment oarecum natural, este dorul faţă de un trecut imaginat. Atât la nivel individual, cât şi la cel de grup, reconstruirea trecutului în funcţie de experienţa proprie este una din strategiile identitare consacrate. Noi ne (re)construim trecutul în funcţie de valorile la care suntem ataşaţi, iar prin acest trecut imaginat, ne (re)găsim locul în lume. Astfel, memoria colectivă există sub forma unor istorii, unor naraţiuni care ne dau sens existenţei noastre şi ne deosebesc ca fiinţe umane şi sociale. Şi încă un lucru, memoria colectivă se reproduce, se transmite din generaţie în generaţie tocmai fiindcă este un mecanism de formare şi forjare identitară. Memoria colectivă este subiectivă, ea se deosebeşte de Istoria academică, cea care se (re)scrie în conformitate cu nişte rigori ştiinţifice, dar şi faţă de discursul ideologic, care are obiective politice, de legitimare a puterii prin instrumentalizarea trecutului. De aceea, memoria colectivă este adeseori selectivă, fiindcă omul, dar şi grupul, este mai degrabă dispus să reţină momentele importante din viaţă, inclusiv experienţele negative.

Unul din paradoxurile observate de specialişti constă în faptul că nostalgia poate însemna şi „dorul” după perioadele nefaste, impregnate de experienţe negative, dar care s-au imprimat adânc în memoria individului sau colectivităţii.

Iată de ce, oamenii în etate, pot fi mai „nostalgici” pentru vremurile de restrişte, dificile, pline de lipsuri şi suferinţe, dar care au coincis cu tinereţea lor, perioade în care au fost mai activi şi plini de viaţă. La un moment dat, memoria obnubilează elementele negative ale vieţii şi le reţine selectiv, doar pe cele pozitive. De aceea, uneori trebuie să fim mai înţelegători cu bunicii noştri, tocmai din aceste considerente. Şi, evident, trebuie să fim intransigenţi cu politicienii care se folosesc de nostalgii pentru a manipula oamenii. 

De ce cetățenii RM sunt tot mai dezinteresați de politic, de alegeri? Ce a dus la apatia asta? mai ales după ce PCUS în perioada URSS obliga cetățenii să participe la vot? Și unii dintre ei chiar și azi simt un fel de datorie față de stat, dezvoltată în perioada URSS?

 Nu doar cetăţenii Republicii Moldova. Rata de participare la scrutinele electorale este în scădere peste tot în lume. Şi aici există multiple explicaţii, dezamăgirea faţă de politicieni şi politică în general, apatia faţă de treburile publice sau pur şi simplu ignoranţa. În cazul Republicii Moldova este vorba şi de plecarea a unui mare număr de alegători din ţară, chiar dacă avem de-a face cu un paradox – numărul locuitorilor scade în proporţii catastrofale, dar numărul alegătorilor pe lista CEC este în creştere an de an! Cetăţeanul trebuie să înţeleagă că viaţa lui spre bine sau spre rău depinde anume de această alegere, de oamenii pe care-i aduce în politică prin votul său sau prin lipsa votului său. Vorba americanilor: „Oamenii politici proşti sunt aleşi de electoratul deştept, care nu participă la alegeri”.  

Am văzut cât de mult ne-a ajutat UE înainte, dar și acum, în perioada pandemiei. Am văzut ajutorul din partea României și, cu toate acestea, am văzut și cum au fost primiți și petrecuți de către unele autorități medicii români. Mulți continuă să vină cu discursuri antieuropene, care este scopul acestora și cât de reală este această antipatie, atâta timp cât acceptă cu brațele deschise banii europeni?

Sunt poziţionări politice, iar acest tip de discurs are menirea să deservească un anumit segment de electorat, care are preferinţe (geo)politice ferme şi ostile Occidentului şi valorilor occidentale. În mare parte acest electorat este tributarul propagandei ruseşti, care timp de 30 de ani şi-a păstrat prezenţa în spaţiul mediatic din Republica Moldova, iar în ultimii ani lucrează la turaţii maxime. Politicienii care proliferează asemenea mesaje, se comportă ca adevăraţi agenţi de influenţă ai Federaţiei Ruse şi nici nu ascund acest lucru. Singurul lucru pe care-l ascund şi-l neagă este finanţarea lor din partea Rusiei, deoarece asemenea finanţare este ilegală. Vor putea ascunde şi nega doar până la venirea unui procuror independent.

În contextul în care globalizarea ia amploare, de ce trebuie tinerii de astăzi să știe istoria? 

Tocmai de ce a trebuit să o ştie şi tinerii din generaţiile precedente, fiindcă istoria este depozitarul memoriei experienţei noastre ca societate. Nu poţi inventa în fiecare zi bicicleta. Noi trăim din experienţa şi munca generaţiilor anterioare. Aşa cum spunea un gânditor medieval: „Noi suntem nişte pitici, căţăraţi pe umerii unor giganţi (se referea la filosofii antichităţii), dar tocmai din această cauză vedem mai departe decât ei”. Noi pur şi simplu nu putem exista fără cunoaşterea trecutului, nici la nivel individual, nici la cel comunitar. Bine, putem, dar va trebui să irosim o viaţă pentru a inventa bicicleta. Mai bine să o folosim pentru experienţele (şi greşelile) proprii!

Dacă ați putea face o comparație a clasei politice de astăzi cu una din trecut, care ar fi aceasta? Și care ar fi punctele comune dintre acestea?

Este o întrebare extrem de complexă şi mi-ar fi dificil să mă încadrez în spaţiul acordat unui interviu. Pot spune doar că nici o societate nu poate funcţiona fără elite, ele au existat în toate timpurile şi toate ţările şi vor exista în viitor. Cel puţin, nu cunoaştem societăţii în care ele nu au existat (comunismul primitiv este un mit la fel de primitiv). Deoarece elitele erau mereu responsabile de actul de guvernare, succesul sau colapsul unor state şi civilizaţii, adesea era determinat de calitatea elitelor. În Republica Moldova, aşa cum ştim cu toţii, s-a creat un regim, numit fie hibrid, fie oligarhic, fie cleptocratic în care rolul elitelor politice este unul determinant. Sistemul cleptocratic este o simbioză dintre business şi politică. Mai bine zis, politica se face prin metodele businessului, unde totul se vinde şi se cumpără, inclusiv politicienii şi votul (hrişca şi tuşonka).

Noi adesea personalizăm regimul – Voronin, Plahotniuc, Dodon – , dar esenţa sistemului îl constituie acele grupuri restrânse de oameni, care controlează diverse domenii de activitate din stat. Aceste grupuri privesc politica, nu atât ca pe un domeniu de administrare a statului pentru binele societăţii, a oamenilor, dar mai ales ca pe o sursă de venit şi îmbogăţire, adică pentru satisfacerea propriilor interese. Acest sistem s-a plămădit încă de la începuturile statului Republica Moldova (nu la 1359 mă refer!), în urma redistribuirii (pri(h)vatizării) patrimoniului public, s-a maturizat pe timpul lui Voronin şi a ajuns la apogeu (sau la paroxie, dacă doriţi) pe timpul lui Filat şi Plahotniuc, fiind preluat astăzi de Dodon. Elitele sunt esenţa acestui sistem şi ele sunt extrem de adaptive. De aceea, vedem oamenii din jurul lui Voronin, care fără remuşcări l-au abandonat şi au trecut la Plahotniuc, ca apoi să treacă la Dodon. De aceea, singura modalitate de ieşire din acest sistem corupt este schimbarea elitelor pe cale democratică, prin alegeri libere şi corecte, care să aducă în politică oameni noi, integri şi eliberarea instituţiilor statului, începând cu Preşedinţia.

Care este cea mai mare greșeală a acestor timpuri? Ce ar putea urma?

Timpurile nu fac greşeli. Le fac oamenii. Vor urma timpuri noi, cu siguranţă. Iar cât de bune vor fi ele, depinde tot de noi, de oameni.

Sunt jurnalistă din 2015. Dacă la început m-am delectat cu presa tipărită, din 2018 am pășit în lumea presei online. În toată această perioadă am descoperit oameni, locuri și istorii. Toate acestea mi-au arătat că viața e o paletă de culori pe care-mi place să o descriu prin cuvinte și condimentez cu fotografii.

Preluarea textelor de pe Moldova.org se realizează doar în limita maximă de 2000 de semne, cu 2 link-uri directe spre articolul citat în prima și ultima propoziție a fragmentului preluat. Fotografiile/infograficele de pe platforma moldova.org pot fi preluate în număr de maxim 2 bucăți per material și doar cu menționarea Moldova.org și numele autorului/autoarei.