La şcoală, renumita poezie a lui George Coşbuc „Noi vrem pământ” (evident şi prin prisma anilor în care a învăţat subsemnatul) era răstălmăcită şi comentată eronat. Învăţam sensul direct, or nu ni se spunea care e substratul istoric şi de poetul îşi manifestă atât de durut sentimentele.
În anii ’90, „Noi vrem pământ” era un manifest al ţăranilor basarabeni desproprietăriţi o dată cu venirea sovieticilor, iar unul dintre partidele politice ale vremii îşi făcea capital electoral cu versurile lui Coşbuc.
Dincolo de perceperea basarabenilor, problema pământului în diferite timpuri, dar şi locuri, însemna mult mai mult decât a sta la coarnele plugului. Era dorinţa de libertate, dorinţa de a păşi fără frică în ţara lăsată de moşi şi strămoşi.
Am recitit poezia chiar la Coşbuc acasă, la Hordoul în care s-a născut poetul (azi localitatea Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud). Casa părintească de odinioară a devenit muzeu în anul 1905, fiind primul muzeu de literatură română din Ţară.
În casa sunt o mulţime de obiecte care au aparţinut poetului George Coşbuc (1866 – 1918). În prima cameră se află lucruri personale şi o mulţime de cărţi. În cea de-a doua sunt expuse – băncuţa şcolarului, o etajeră cu operele poetului, pălăria şi pelerina lui, precum şi piese de mobilier. În celelalte trei sunt expoziţii ce reflectă viaţa şi opera poetului.
