Am văzut un reportaj care m-a dus adânc în trecut: în copilărie, în timpul Uniunii Sovietice, când la televizor se transmiteau cu sfințenie congresele Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Totul se vota în unanimitate, aplauzele erau în armonie, tablourile cu Lenin și prim-secretarii erau frumos aranjate pe pereți, lângă steagurile roșii și sloganele stupide, dar haioase, despre câți pași ne-au mai rămas până la comunism și alte aberații.

Istoria omeniri ne învață că numai popoarele care au avut sau cele care au disciplină (în primul rând, a muncii) și o bună organizare (conducători înțelepți și dedicați cauzei poporului, binelui comun – nu binelui personal, adică îmbogățirii personale) au lăsat o urmă în istorie. Drept rezultat, într-o asemenea țară se manifestă o solidaritate, atât în rândul oamenilor simpli – celor mulți, cât și între conducători/guvernanți și popor. Formula, în toate cazurile, este una și aceeași – nu există excepții. Dacă treburile se merg pe acest făgaș, poporul se dezvoltă și prosperă; dacă treburile merg în direcție opusă, atunci poporul respectiv este sortit dispariției.

Anul acesta se vor împlini 24 de ani de la începutul conflictului din zona estică a Republicii Moldova (început cu grevele împotriva legii cu privire la limba de stat, din 31 august 1989). În această perioadă de timp au avut loc schimbări fundamentale cu privire la cauzele care au generat în 1989 conflictul; astăzi, altele sunt cauzele care îl mențin (ca și conflict înghețat). Cauzele s-au schimbat, dar se pare că oficialii moldoveni, observatorii și comentatori politici au păstrat stereotipurile din 1989-1992, prin care examinează conflictul în starea sa actuală… Am identificat 12 cauze (lista de departe nu este exhaustivă) a cauzelor conflictului la începuturile sale (1989-1992):