Ziua Naţională trebuie să spună ceva esenţial despre Naţiunea respectivă. Nimic nu e mai definoriu pentru americani decât aceste cuvinte din Declaraţia de Independenţă: ‘Ţinem aceste adevăruri ca fiind autoevidente, că toţi oamenii au fost creaţi egali, că au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile şi că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, Libertate şi la căutarea Fericirii, se arată în România Liberă.
Franţa republicană şi egalitară este definită de Căderea Bastiliei la fel cum Anglia, mândră şi monarhistă este reprezentată de patronajul Sfântului Gheorghe.
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a fost obiectivul politicii naţionale vreme de un secol şi este, fără îndoială, un moment crucial în istoria naţională, dar nu este unul definitoriu.
1 decembrie ar trebui să fie despre unitate şi numai despre unitate nu putem vorbi zilele acestea în România. Dimpotrivă, traversăm o criză prelungită din care nu ştim sau nu putem să ieşim, asistăm la un război al tuturor împotriva tuturor şi suntem blestemaţi cu o clasă politică falimentară, coruptă şi incompetentă.
De fapt, situaţia seamănă foarte mult cu cea din 1866: sărăcie şi criză economică, interminabile războaie politice şi un domn cu tendinţe autoritare. Pe 10 mai 1866, Carol I de Hohenzollern sosea la Bucureşti şi depunea jurământul în calitate
de principe al României. A fost cea mai bună hotărâre pe care a luat-o vreodată clasa politică în România: a constatat propriul faliment şi s-a pus la dispoziţia unui prinţ german. Ei bine, acest gest ne defineşte cu adevărat ca naţiune.
1 decembrie a fost declarată Zi Naţională în 1990 mai ales pentru că membri FSN cu Ion Iliescu în frunte aveau alergie la tot ce amintea de monarhie. Dar dacă există o zi care să îi reprezintă cel mai bine pe români, aceea este 10 mai şi ar trebui să avem curajul să o recunoaştem ca adevărata Zi Naţională. Şi în plus, e primăvara, când oamenii au tendinţa să fie mai optimişti şi îşi permit să mai spere câte ceva. Şi Dumnezeu ştie că românii au nevoie de speranţă în vremurile astea, scrie Cristian Câmpeanu în editorialul din România Liberă.
