La început de ianuarie 1956, au fost prelucrate/ dezbătute tezele Congresului al VII-lea al Partidului Comunist Român (PCR) (23-28 decembrie 1955), într-o consfătuire specială convocată de redactorul-şef al Scînteii, organul partidului-stat, Sorin Toma, cu pricipalii coordonatori ai presei regionale şi departamentele din ţară. Concluziile i-au aparţinut lui Leonte Răutu, şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR (1948-1956), despotul culturii naţionale.
Printre alte observaţii/ indicaţii cu caracter partinic marxist-leninist caracteristice unui aparatcik, trasînd sarcinile obligatoriu de îndeplinit de către activiştii din „sectorul presă“, Leonte Răutu şi-a rezervat timp să incrimineze, pe un ton inchizitorial neechivoc, poeziaAlbatrosul ucis de Nicolae Labiş, precum şi pe cei care au difuzat-o: „A apărut Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost Congresul şi era firesc ca după Congres spiritul de partid, combativitatea să crească. Ce se întîmplă? Să luăm de exemplu Scînteia tineretului, organ al UTC. Scînteia tineretului publică o poezie a lui Labiş, Albatrosul ucis. Am aflat că Gazeta literară, organul Uniunii Scriitorilor din RPR, acum cîteva luni, a respins această poezie cu conţinut ideologic neconform şi Scînteia tineretului a găsit timpul ca, după Congres imediat, să publice această poezie a morţii albatrosului: «Cînd se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară/ Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.». Dacă am putea găsi un «cimitir sobru şi demn» pentru asemnea poezii ar fi foarte bine, dar noi am dat loc în Scînteia tineretului, care vrea în acest fel să mobilizeze tinerii pe şantiere de construire a socialismului! Duceţi această poezie la Bicaz şi desigur vă va lua cu huo“. (vezi: fond Cancelarie CC al PCR. Dosar nr. 12/ 1956, f.1-28. Arhivele Naţionale).
Stigmatizarea poetului Nicolae Labiş fusese declanşată mai înainte de discursul lui Leonte Răutu. În primul număr al Gazetei literare din ianuarie 1955, a apărut o caricatură denigratoare cu Alexanru Andriţoiu şi Nicolae Labiş ca frecventatori ai zeului Bachus. Era continuarea caruselului excluderilor şi reprimirilor în UTC ale lui Nicolae Labiş, din vremea cînd urma cursururile Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“ din Bucureşti (1952-1954), de sub egida Uniunii Scriitorilor din RPR.
În iulie 1955, în cadrul lucrărilor Conferinţei Scriitorilor, care a avut loc sub conducerea directă a CC al PCR (lucrări nepublicate vreme de o jumătate de secol), ţinută cu uşile închise cu numai 60 de scriitori, în prezenţa lui Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Mihai Beniuc, au luat cuvîntul, printre alţii, doi prolecultişti în vogă, Aurel Baranga şi Dan Deşliu, înfierîndu-l cu mînie comunistă pe mai tînărul lor confrate, Nicolae Labiş.
Aurel Baranga l-a prezentat, alături de Alexandru Andriţoiu, ca pe o figură descompusă din punctul de vedere al moralei proletare. Dan Deşliu – temător de „prostiile“ poetului, făcute împreună cu Aurel Covaci, dealtminteri „oameni foarte talentaţi“ – era sigur că „este inevitabil ca asta să nu se reflecte şi în creaţia lor“ (vezi volumulConferinţa / secretă/ a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Editura Vremea, Bucureşti, 2006).
Astfel, semnalul dat la vedere, în ianuarie 1956, de către Leonte Răutu, a oficializat oprobriul politic de la vîrful piramidei comuniste. Atacurile împotriva poetului Nicolae Labiş devin concertate: Mihu Dragomir îl critică pentru aşa-zisele neglijenţe în exprimare (Consfătuirea Tinerilor Scriitori din 26 martie 1956); Aurel Rău îl acuză de teribilism (Contemporanul, nr. 14/ 1956); Mihai Beniuc îl denunţă că nu „s-a înscris pe linia“ partidului (Primul Congres al Scriitorilor, 18-23 iunie 1956).
În acelaşi an, 1956, i se dă undă verde editorială: apar placheta Puiul de cerb (martie) şi volumul de versuri Primele iubiri (octombrie). Protestele anticomuniste şi antisovietice din Polonia (septembrie) şi Ungaria (octombrie) nu-l împiedică pe Nicolae Labiş să recite, la Capşa, în Bucureşti, poezia Doina de Mihai Eminescu. În decembrie, are loc „accidentul“ fatal de tramvai, la locul cu pricina aflîndu-se „omul negru“, un anume Grişa Schwartzmann. Ancheta declanşată s-a terminat în coadă de peşte. Principiul stalinist fusese aplicat întocmai: „Decît un disident în viaţă, mai bine un erou mort“.
# # #
Albatrosul ucis
Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.
Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Murira fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.
Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.
