De Andrei Munteanu
Chişinău (Moldova.ORG) — Titlul de mai sus l-am împrumutat de la un renumit om de ştiinţă din Marea Britanie – Richard Dawkins – care a produs un film documentar, cu denumirea: „Enemies of reason” (Duşmanii raţiunii). Consider acest film foarte important, din care avem de învăţat cu toţii. D-l. Richard Dawkins abordează în filmul d-lui problemele mari, create de creşterea îndoielilor populaţiei faţă de medicina bazată pe ştiinţă, în pofida unei serii de succese serioase, cum ar fi: vaccinele, teoria îmbolnăvirilor cauzate de microbi, antibioticele şi creşterea duratei de viaţă. Dar mi-am dat seama, că duşmani ai raţiunii pot fi şi se pot manifesta în diferite domenii ale vieţii social-umane, inclusiv în politică şi chiar în istorie.
O mostră veritabilă de duşman al raţiunii este, cred eu şi articolul: „Ştefan cel Mare s-ar bucura că mai există în Ţara Moldovei partide care protejează identitatea moldovenilor”, (apărut pe Unimedia.md), subsemnat de Igor Dodon.
Când văd astfel de articole şi luări de atitudini aş putea lesne să mă conduc de vorba lui Roger Dowson: „… atâta timp cât ceia ce citesc azi până săptămâna viitoare e depăşit, nu are rost să îmi pierd timpul" (în cartea “Start spre eficienţă”). Dar, dacă tragem cu ochiul mai atent la cuvintele lui Dodon, ne dăm seama că este ceva mai grav decât demagogie, cu alte cuvinte, pe lângă acest proces de vandalizare a conştiinţei naţionale… demagogia „se odihneşte”.
Să ne gândim cu toţii – cum putem noi să ştim că Ştefan cel Mare s-ar bucura că mai există în Ţara Moldovei partide care protejează identitatea moldovenilor şi simbolurile moldoveneşti?
Indiscutabil Ştefan cel Mare a fost un mare patriot şi conducător de oşti, dar nu cred că a fost un om atât de limitat încât să se ţină dogmatic de moldovenism aşa cum se ţin azi comuniştii. O voi face şi eu pe „clarvăzătorul” şi voi zice – Ştefan cel Mare dacă ar fi ştiut că mai există la etapa actuală şi UE, în care România a fost deja acceptată, la sigur nu ar fi mai pus la îndoială tendinţele globale şi punctul de vedere al comunităţii ştiinţifice internaţionale cu privire la inexistenţa „limbii moldoveneşti”. Cred că Ştefan cel Mare nu ar fi fost adeptul ţinerii unui popor (cum este cel din R.M.) ostatic al unor capricii ale unor interese de grup, care-şi permit să se numească „partide politice”.
Dodon şi alţii din categoria lui înţeleg destul de bine că problema nu constă atâta în necesitatea unirii cu România, cât în integrarea în UE, pe care nu o putem accesa fără o bună vecinătate cu România. Dar nu e numai atât. În raporturile cu România, nu am putea explica nevoia unei bune relaţii doar din cauza aflării acesteia la vest de R.M., dar şi din considerente elementare – orice om normal trebuie să păstreze bune relaţii cu vecinii, în primul rând, şi cu toţi ceilalţi, în măsura în care cu ei se poate de avut relaţii normale. Relaţiile normale la etapa modernă se stabilesc după criterii mult mai profunde şi mai ample decât cele care existau cu sute de ani în urmă, pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Rudolf Steiner în cartea “Provocările timpurilor” scrie că: „Fiinţele umane în diverse părţi ale lumii diferă unele de altele, şi în viitor aceste diferenţieri vor creşte. Sunt totalmente nereale gândurile unora, deci, care consideră că socialmente este posibil de a proceda la fel în Rusia, China, America de Sud, Germania sau Franţa". Deci, dacă noi avem asemănări mai mult ca şi comportament, cultură, limbă şi multe-multe relaţii din timpuri străvechi cu România, de ce ar trebui să ne facem că nu observăm aceste fapte? Cu ce am fi mai „deştepţi” sau mai „raţionali” în faţa omenirii, dacă am ignora acest fapt?
Dodon şi alţii din pleiada sa înţelege bine că în R.M. sunt oameni destul de raţionali, care nu pot, dar nici nu văd esenţa „forţării” problemei unirii cu România, căci nu putem negocia de pe poziţiile Germaniei de din ajunul reunificării. Dar, pe de altă parte, ar fi absurd şi iresponsabil să nu ne trasăm scopul de a ne dezvolta atare capacităţi într-un viitor anumit. Acest subiect este la fel de „delicat” în discuţii chiar şi în cercurile influente de la Bucureşti. Deci în mod normal, avem şi aici o dilemă – ce e mai raţional să începem a „umbla cu rugatul” pe la uşile cuiva sau să ne axăm pe dimensiuni ale dezvoltării care ne oferă şanse mult mai mari şi de (i) integrare în UE şi de (ii) păstrare a demnităţii noastre umane şi de (iii) păstrare a bunelor relaţii cu toţi, în măsura în care „nu suntem prea diferiţi” ca să ne înţelegem bine.
Pe de altă parte, însă, a exclude totalmente acest subiect de pe agendă doar din simplu motiv ca să facem faţă capriciilor cum sunt cele ale comuniştilor din R.M., ar fi nu pur şi simplu ridicol din partea noastră – noi toţi am nimeri în postură de „duşmani ai raţiunii”. Aceasta ar însemna că mai suntem în epoca pre-medievală şi nu ne dăm seama de noţiuni elementare de tendinţe globale şi ce implicaţii poate avea abordarea dogmatică a nevoii de a fi „separaţi” şi „independenţi”, chiar şi cu riscul menţinerii populaţiei R.M. în sărăcie „vivace”. Or, din câte am sesizat şi mai înainte, chiar nici foşti „şefi de ţară” ai R.M., nu-şi dau bine seama care o fiind o bună definiţie a independenţei.
Dar peste toate cele menţionate mai sus, cel mai tare ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri este faptul – (i) cum pot comuniştii să poarte atâta ură şi să vorbească atâtea lucruri nedemne faţă de România, chiar şi atunci când de peste Prut au venit coloane întregi cu tiruri încărcate cu materiale de construcţii pentru sinistraţii basarabeni?
(ii) Cum pot ei să mai pretindă la roluri de guvernare, atunci când în discursurile lor şi în atitudinile lor nu se poate desluşi nimic mai mult decât lipsă de raţiune şi constructivism?
(iii) Ce viitor ne aşteaptă dacă rămânem indiferenţi faţă de manifestările agresive ale celor care prin tot ce fac – distrug capacităţile societale de a raţionaliza?
