Motivatiile personale si de grup ale protagonistilor jocului politic "de-a criza" pot fi cu adevarat conflictuale, deoarece decurg din ciocnirea intereselor. Dar obiectivele temeinice si cu bataie lunga a tuturor participantilor la acest joc, fara exceptie, converg si concorda armonic in dauna Romaniei.
Crearea starii de criza este una din metodele guvernarii prin diversiune, pe care profitorii comunismului au substituit-o dupa 1989 guvernarii prin teroare. Intretinerea unei crize latente, cu momente de acuitate, urmareste sa starneasca nelamurire in perceptia observatorilor neavizati ai scenei politice romanesti, sa semene neincrederea printre actorii economici occidentali interesati de Romania si sa intretina confuzia in randurile opiniei noastre publice.
Parghiile puterii politice si economice din tara noastra sunt in continuare detinute de oligarhia coloniala sovietica – formata din supravietuitorii nomenclaturii careia Kremlinul i-a conferit in 1947 mandatul colonial confirmat in 1990, din neamurile si din clientela acesteia. Tot ea stapaneste si aparatul de manipulare a opiniei publice: presa scrisa si audiovizuala. Aceste pozitii hegemonice sunt direct amenintate de integrarea in Uniunea Europeana.
Pe planul economic oligarhia coloniala nu este competitiva: patrunderea capitalului si a intreprinderilor europene in Romania va duce rapid la faliment firmele controlate de ea, a caror rentabilitate este intemeiata pe coruptie, inselatorie si pe legaturile oculte cu aparatul de stat si cu maffia ruseasca a afacerilor. Pierzand puterea economica si financiara, oligarhia nu va mai putea subventiona reprezentarea ei politica, nici acoperi cu imunitatile oferite de mandate si functii pe delincventii din clasa politica, administratie si justitie. „Mogulii” care controleaza economia vor gasi cu greu printre competitorii occidentali parteneri dispusi sa-i salveze printr’o asociere si se vor apropia tot mai mult de interesele rusesti de care sunt legati.
Ca urmare a adeziunii Romaniei la U.E. parghiile politice incep si ele sa alunece din mainile oligarhiei coloniale. Traian Basescu si Monica Macovei care, ca si adversarii lor declarati, provin tot din aceasta categorie, au trebuit sa cedeze exigentelor majore ale interlocutorilor lor de la Bruxelles si de la Strasburg spre a asigura acordul statelor membre de care depindea primirea Romaniei in U.E. la 1 Ianuarie 2007. Formalizarea rupturii cu trecutul totalitar si curmarea coruptiei institutionale constituie conditii sine qua non ale admiterii Romaniei in U.E., nu oglindirea convigerilor lor personale, nici a intereselor lor de partid. Deocamdata, nici condamnarea solemna a comunismului in fata Parlamentului, nici dispozitvul anticoruptie nu ameninta direct clasa politica, nici pe comanditarul acesteia – oligarhia coloniala sovietica. Dar, pentru a-si salva propriul viitor politic, atat seful statului cat si minstrul sau de justitie trebuia sa deie dovada de consecventa in angajamentele lor, spre a nu fi desemnati ca responsabili ai declansarii procedurii prevazute de clauza de salvgardare, care va lipsi Romania de fondurile destinate alinierii la standardele economice si sociale ale U.E. – o finantare de care vor sa profite imediat si in primul rand membrii oligarhiei coloniale.
Procesul de integrare europeana este ireversibil: el este un val ce nu poate fi oprit decat de un obstacol pe care o tara ca Romania nu i-l poate ridica in cale, adica de un eveniment grav, de proportii internationale. Survenirea unui asemenea fapt nu este dorita nici de Rusia, care vede in Romania un cal troian prin care sa poata actiona asupra institutiilor de la Bruxelles si de la Strasburg. Ceea ce oligarhia coloniala urmareste, este tragerea de timp: pastrarea cat mai indelunga a parghiilor pe care le controleaza, spre a da un caracter peren situatiilor pe care si le-au creat membrii ei si, astfel, a conserva definitiv pozitia dominanta pe care o ocupa in stat si in societate.
Spre a putea castiga cei cativa ani de putere de care mai are nevoie pentru a-si asigura supravietuirea, oligarhia a ales sa induca in perceptia observatorilor occidentali impresia ca tensiunile dintre actorii politici destabilizeaza cadrul institutional, punand in pericol democratia si statul de drept – care de fapt, in Romania, nu exista decat la nivelul declarativ. Aparenta de complexitate si de imprevizibil care caracterizeaza evolutia situatiei politice de la Bucuresti este menita sa-i lase perplexi pe analistii politici si economici care urmaresc ceea ce se petrece la noi, facandu-i pe multi dintre ei sa se lase pagubasi. Este exact ceea ce urmaresc actorii jocului de-a criza. Mentinand climatul incert si incordat propriu starilor de crizà, oligarhia coloniala castiga un important respiro: ii goneste pe investitorii straini care-i ameninta pozitiile si privilegiile, acestia ezitand in aceste circumstante dubioase sa-si plaseze capitalul in Romania sau chiar retragandu-si-l in caz ca fac anticipari maltuziene.
Daca acestea sunt cauzele cele mai directe ale crizei artificiale ce caracterizeaza viata politica din tara noastra, nu trebuie sa trecem cu vederea efectele pe care le au asupra acesteia factorii externi: renasterea tensiunilor Est-Vest, provocate de resurgenta politicii expansioniste a Moscovei, chiar la granita noastra, si polarizarea stanga-dreapta a fortelor politice din Europa Occidentala, pe fondul revenirii marxismului revolutionar in primul plan al esichierului politic. In aceste circumstante, originile oligarhiei din Romania pun din nou, cu acuitate, problema relatiilor ei cu puterea comanditara, de sub a carei stapanire speram ca scapasem.
Prin provenienta sa, grupul de interese in fruntea caruia se afla Traian Basescu nu este mai putin legat de Rusia decat cel condus de Ion Iliescu. Rivalitatea dintre aceste agregate avand ca miza puterea, suntem obligati sa luam parte la conflict deoarece in joc sunt destinul si libertatea noastra. Referendum-ul din 19 Mai ne pune in fata unor optiuni dintre care niciuna nu ne convine, dar intre care trebue sa alegem pentru a inlatura dintre doua pericole pe cel mai mare. Amenintarea cea mai grava vine din partea grupului care reprezinta in mod neindoielnic continuitatea post-totalitara a dominatiei rusesti si a delincventei ca ca mod de a exercita puterea. Traian Basescu este lafel de tarat de trecutul sau din perioadele totalitara si de tranzitie ale comunismului ca si fostii sai colegi din actualul P.S.D.: a fost un beneficiar al regimului abolit in 1989, ca agent responsabil al aparatului terorist al acestuia; dupa 1989, a participat, in cadrul FSN, la eliminarea fortelor democratice de la reorganizarea statului si la jefuirea resurselor Tarii; ca lider al PD a urmarit distrugerea partidelor istorice si esecul programului de guvernare al acestora. Insa, de cand a fost ales presedinte, a facut cateva gesturi de ruptura cu trecutul sau, provocand astfel mania fostilor sai acoliti. Este mai putin relevant daca demersul sau este sincer decat faptul ca initiativele lui au pus pe agenda oficiala a prioritatilor statului obiective coerente cu interesul national si cu preocuparile majore ale poporului roman. Contrar lui Ion Iliescu si spre deosebire de Emil Constantinescu, a abordat fatis si in termeni raspicati chestiunea consecintelor Pactului Ribentropp-Molotov, sustinand drepturile Romaniei asupra teritoriilor anexate de URSS si aparand drepturile romanilor care traiesc pe ele; a angajat in mod ne echivoc Romania alaturi de S.U.A., aratand astfel zona de influenta care – in cadrul dat al sistemului bipolar al raporturilor internationale – are preferinta indiscutabila a romanilor; a condamnat solemn – impotrivindu-se parlamentului si intregii clase politice – comunismul ca sistem de natura criminala si odata cu el propriul sau trecut; a dat dovada de barbatie politica, punandu-si in joc mandatul pentru a se impotrivi coruptiei, spre deosebire de Emil Constantinescu, care s’a declarat neputincios in fata structurilor comunisto-securiste care regizeaza acest fenomen.
Este cert ca interesele fundamentale ale grupului reprezentat de Traian Basescu sunt incompatibile cu obiectivele prin care se definesc fortele democratice din Romania. Preluate de miscarea populara care l-a rasturnat pe Ceausescu de la Rezistenta anti-comunista si inca ne realizate, acestea sunt: eliminarea complecta si definitiva a oligarhiei coloniale sovietice din viata publica si lichidarea tuturor pozitiilor dobandite prin crima, jaf si frauda, care asigura membrilor ei controlul pe care-l exercita asupra aparatului de stat si a societatii civile. Pentru a-si urmari obiectivele strategice, fortele democratice trebuie sa profite de conflictele din randurile adversarului, sustinand tactic tabara cea mai slaba, aceea care reprezinta un pericol mai slab sau mai indepartat. Or, astazi, amenintarea imediata si grava o reprezinta grupul aglutinat in jurul lui Ion Iliescu – inamicul dovedit al democratiei de tip occidental, al statului de drept si al economiei liberale. In circumstantele actuale, fortele democratice trebuie sa gandeasca precum Regele Frantei care, pe considerentul tactic ca „dusmanul dusmanului meu este prietenul meu”, s’a aliat cu Comandantul Islaamului Cuceritor, Soleiman Magnificul, impotriva Aparatorului Crestinatatii, Carol Quintul, care ameninta in acel moment suveranitatea Frantei. Contrar aparentelor, un astfel de pragmatism nu constituie o abdicare de la principii, ci salvarea mijloacelor de a lupta pentru ele, atunci cand acestea sunt grav amenintate sau compromise.
Prin urmare, interesul bine inteles al tuturor democratilor este de a-si exprima in mod util votul, respingand suspendarea din functie a lui Traian Basescu.
Uniunea Mondiala A Romanilor Liberi
Secretar-general
Ion Varlam
