Autor: Aurel Olaru, Moldova.ORG
Aparitiile recente din presa rusa si occidentala pe marginea strategiei politice moscovite au atins tangential si subiectul Moldovei. In cazul RM analistii internationali si locali sustin, fara ca sa o faca intentionat, trei idei, pe care le vom prezenta in ordine descrescatoare:
1. Rusia este o super-putere, inclusiv economica, cu drept de decizie in toate subiectele internationale.
2. Moldova nu trebuie sa intre in NATO, pentru ca solutionarea problemei transnistrene depinde de statutul de neutralitate a Republicii Moldova.
3. Kosovo este un precedent pentru conflictele inghetate din spatiul post-sovietic.
Mitul superputerii rusesti
Dupa preluarea Presedintiei ruse Putin era ocupat de intarirea puterii de stat prin metode nedemocratice, insa axate pe stabilirea unei structuri controlabile care a fost ulterior numita verticala puterii. Cresterea controlului intern, in special in domeniul macroeconomic si cel al mass-media, a creat factorilor de decizie de la Moscova iluzia ca Rusia a revenit ca putere. O astfel de iluzie rusii o mai numesc самообман (samoobman-rus)(auto-sugestie – t.a.).
Evolutiile in sectorul energetic au incurajat Moscova sa-si schimbe optica de pe plan intern pe cel extern. Astfel, Rusia crede ca ar completa si confirma imaginea de super-putere mondiala, sau cel putin euro-asiatica. Imediat Moscova a decis utilizarea armei energetice pe plan extern, in primul rand demonstrativ, pe exemplul fostelor republici sovietice incomode. Razboiul gazului era, de fapt, un semnal cu impact extern mai larg, implicand pe un viitor apropiat SUA si UE.
Un alt experiment geo-economic, de presiuni economice externe, a avut loc din nou in „vecinatatea apropiata” cand Moldova si Georgia au devenit subiecte de embargouri economice.
Din nou, dupa cum este obiceiul in politica externa rusa, care deseori este comparata de occidentali la nivel strategic cu jocul de sah, actiunile Moscovei au avut un scop dublu – primul de a-i face pe liderii de la Kiev, Tbilisi si Chisinau mai flexibili, dar in acelasi timp de a testa raspunsul Occidentului.
In ambele cazuri raspunsul Occidentului a fost intarziat si deseori necoordonat, in special in cazul UE. SUA au fost mai decisive, dar nu suficient de coordonate cu UE, membrii careia au demonstrat din nou lipsa de interes comun si CFP. Rusia actualmente foloseste aceasta lipsa de coordonare pentru a atrage Ungaria, Belgia si mai recent Italia, Bulgaria si Grecia in proiecte economice rusesti si de tranzit al factorilor energetici cu tenta de monopol.
Din punct de vedere declarativ punctul culminant al politicii externe rusesti a fost cea de-a 43-a conferinta in domeniul securitatii care a avut loc la Munchen pe 8-11 februarie curent, in cadrul careia Presedintele rus Putin a facut niste afirmatii spectaculoase si agresive privind rolul Rusiei chiar in comparatie cu cel al SUA. Desi o asemenea comparatie nu a fost formulata in mod direct, speechul lui Putin demonstreaza ca Moscova vrea sa se inteleaga ca pretinde la un rol si mai mare decat cel pe care il are acum.
Deci aparentele de ultima vreme pot crea impresia ca Ruisia intr-adevar devine un actor tot mai puternic al relatiilor internationale, eventual cu drept de interventie in afaceri locale si globale.
Pe de alta parte:
1. Insesi controlul centralizat asupra mass-media si economia rusa, in special a sectoarelor energetic si militar, demonstreaza ca Putin nu poate domina si controla tara in interior altfel decat prin metode totalitare. Ori altfel, „superputerea” pur si simplu nu ar exista.
2. Ultimele evolutii in domeniul militar din Caucazul de Nord demonstreaza ca Rusia nu poate crea si controla fortele militare proprii. Cu alte cuvinte caosul si cazurile de dezertare continua sa caracterizeze armata „superputerii”.
3. „Superputerea” se imbata cu petrodolari, fara sa-i investeasca in dezvoltarea infrastructurii si economiei. Fondul de Stabilizare care ar trebui sa serveasca pentru acest scop nu este viabil. Cresterea economica cea mai mare din Europa de est este inregistrata de Slovacia, nu de Rusia.
4. Unul din factorii determinati ai puterii unui stat este bunastarea populatiei. In lipsa acesteia este nevoie de distras atentia populatiei de la problemele reale la probleme care ar uni natiunea si clasele guvernante. Este o metoda practicata nu numai in Rusia. Astfel, una din metodele cunoscute ale propagandei sovietice era, in asemenea cazuri, gasirea unui inamic extern – in cazul Rusiei acestia sunt NATO si UE. Necesitatea de a gasi asemenea „inamici externi” este inca un semn al slabiciunii „superputerii” rusesti.
5. Comunitatile europene si NATO reprezinta, conform expertilor internationali, aliante voluntare (communities of willing – n.a.) bazate pe criteriile democratiei europene, care intra in contradictie cu conceptul rusesc al democratiei suverane care se schimba dupa cum e placul Moscovei. O astfel de deceptiune nu le convine statelor din spatiul post-sovietic si slabeste si mai mult pozitiile si influenta Moscovei.
6. Rusia, evident, nu a indraznit sa impuna sanctiuni energetice sau economice Occidentului, nici macar tarilor Baltice, doar Ucrainei, Moldovei, Georgiei si Belarusului. Un asemenea atac partial demonstreaza ca Rusia nu este o superputere, dar este capabila sa manipuleze un grup restrans de state din afara UE sau NATO.
7. Dupa reactii negative din Occident, Rusia nu a mai recurs la metode de presiune energetica si a mimat negocieri economice productive cu fostele republici sovietice privind ridicarea embargourilor, dar nu in ultimul rand in schimbul sustinerii Rusiei pentru intrarea in OMC.
Pretentiile Rusiei la statutul de superputere sunt deci nejustificate si se bazeaza tocmai pe masina de propaganda ruseasca care, adevarat, ruleaza cu succes atat in spatiul post-sovietic cu mentalitate apropiata Rusiei si chiar uneori in cercurile occidentale care nu au experienta de prima mana de metode agresive si presiuni rusesti.
Spre deosebire de SUA care a intrat in Irak in pofida dreptului international si opozitiei din ONU, Rusia poate pretinde la un statut limitat de factor de influenta sub-regional. Si asta doar pentru ca elitele politice ale republicilor post-sovietice, din pacate ca si cele ale UE, nu sunt capabile sa se coalizeze intre ele precum si cu alti factori internationali ca sa dea un raspuns coordonat.
