Discursul Domnului Vlad Spânu, Preşedinte al Fundaţiei Moldova din Washington, DC, în cadrul Briefing-ului Comisiei Helsinki Statele Unite, din 14 iunie 2011 (video) "Perspectivele pentru Dezgheţarea Conflictului îngheţat din Transnistria al Moldovei". 2203 Rayburn House Office Building, Washington, DC
(traducere din engleză de Moldova.org)
Aş dori să-mi exprim recunoştinţa faţă de membrii şi personalul Comisiei Helsinki a SUA, pentru includerea acestui subiect important – conflictul din regiunea de est a Republicii Moldova – în agenda sa. Mulţumiri speciale pentru Winsome Packer şi Kyle Parker care au făcut posibil acest briefing astăzi ca şi alte briefing-uri şi audieri referitoare la Moldova şi în trecut. Îmi exprim recunoştinţa aceasta în numele celor care suferă cel mai mult din cauza acestui conflict impus din exterior – anume, locuitorii din oraşele şi satele de pe malul estic al Nistrului. Deşi ei constituie majoritatea, acei oameni nu sunt reprezentati la masa de negocieri, inclusiv în formatul "5 +2". Vocea lor nu se aude, nu numai în Moscova, Bruxelles, Viena sau Washington, dar chiar şi în capitala lor proprie, Chişinău. Ei nu sunt pe primele pagini, nu sunt intervievaţi de către posturile de televiziune publice sau private din Republica Moldova să spună povestea lor dureroasă de trai de tip ghetou în care locuitorii nu au drepturi.
Ce se întâmplă astăzi în regiunea de est a Republicii Moldova, controlată de regimul separatist marionetă instalat în Tiraspol în 1990-1991, nu este altceva decât o continuare a geopoliticilor Uniunii Sovietice, acum, după 1991, îmbrăţişate de către Federaţia Rusă. Pentru a înţelege mai bine acest conflict, ar trebui să privim înapoi în istorie. Există mai multe evenimente care trebuie să fie amintite in abordarea conflictului transnistrean.
În primul rând, Tratatul de la Iaşi 1792, semnat între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, după care Rusia, pentru prima dată, ajungând la graniţa Nistru a devenit vecină a Principatului Moldova.
În al doilea rând, Tratatul de la Bucureşti 1812, care a dus la partiţia Principatului Moldova, jumătatea de est a căruia a fost încorporată în Rusia ca Basarabia din 1917 până la Revoluţia bolşevică.
În al treilea rând, crearea în 1924, în cadrul Ucrainii Sovietice, a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti pe malul estic al Nistrului, unde majoritatea a constituit populaţie etnică românească, ca punte-cap pentru a ocupa din nou cu succes Basarabia în 1940 de către Armata Roşie, ca rezultat pactului Hitler-Stalin din1939.
În cele din urmă, în 1990-1991, acelaşi teritoriu estic Nistrului, cu oraşul său principal la Tiraspol, a fost din nou folosit de mintea strălucită de la Kremlin ca un avanpost pentru a menţine Moldova sovietică sub controlul URSS, apoi, al Rusiei.
Astăzi, obiectivul minim al Rusiei în Moldova este de a crea un al doilea Kaliningrad în Sud pentru a menţine Republica Moldova şi Ucraina sub control. Obiectivul ei maxim este de a obţine controlul deplin asupra Republicii Moldova, prin scheme de federalizare impuse Moldovei, unde Transnistria şi posibila Găgăuzie (o altă enclavă populată de turci creştini în sud), sunt de a juca rolul principal, de a deţine drept de veto cu privire la viitorul Moldovei, a politicilor sale interne şi externe . Ca bonus, prin atingerea acestor obiective, Rusia va fi capabilă să încercuiască Ucraina, închizând acesteia singura fereastră mare spre vest, astfel, păstrând Ucraina în orbita sa.
Concentrându-se în întregime pe negocierile oficiale inutile pentru a rezolva acest conflict dintre Rusia şi Republica Moldova este o mare greşeală. Pe parcursul a 19 ani de negocieri bilaterale (ruso-moldoveneşti) şi multilaterale (în prezentul "5 +2" şi formatele anterioare), nici o rezoluţie nu a fost atinsă spre încheierea conflictului. Trupele ruseşti sunt încă staţionate în Moldova, şi sprijinul Rusiei pentru mişcarea separatistă continuă, în timp ce localnicii din această regiune suferă.
Acestor locuitori, care nu sunt altceva decât ostatici geopolitici, nu li se permite să aibă acces la libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, de educaţie în limba lor maternă, şi de încadrare, printre altele.
Educaţia în limba română este privită de către cei responsabili de acest regim separatist ca principala lor ameninţare. Acesta este motivul, pentru care, de îndată ce organul legislativ de la Chişinău a fost înfiinţat, în continuare în interiorul Uniunii Sovietice, a adoptat legea limbii în 1989, care a stabilit întoarcerea scrisului român oficial, autorităţile sovietice de la Moscova au declanşat mişcarea separatistă în regiunea transnistreană.
Problema alfabetulului a devenit punctul central în mişcarea secesionistă şi s-a dezvoltat într-un "război-şcoală" împotriva instituţiilor de învăţământ care au optat pentru caractere latine. Ca urmare a politicilor de discriminare în domeniul educaţiei, majoritatea populaţiei din Transnistria – etnici români – are doar 88 de şcoli. Acestea sunt autorizate să înveţe în limba maternă, dar numai opt au voie să folosească alfabetul latin.
Mai multe şcoli de limba română au făcut titluri în presa internaţională atunci când, în iulie 2004, miliţia Tiraspol, au confiscat şcoala orfelinat din Tighina / Bender şi şcoli din Tiraspol, Râbniţa şi Corjova au fost închise. Închiderea acestor şcoli a fost împiedicată doar datorită presiunilor internaţionale. În prezent, situaţia în aceste opt şcoli se înrăutăţeşte. Acest lucru se datorează persecuţiei regimului de la Tiraspol şi a discriminării împotriva elevilor, părinţilor şi profesorilor, dar şi din cauza indiferenţei şi a politicilor prost gândite de autorităţile moldoveneşti.
Săptămâna trecută, pe 09 iunie 2011, într-o scrisoare deschisă către Parlamentul Republicii Moldova şi Prim-ministrul Vlad Filat, Eleonora Cercavschi, preşedintă a Asociaţiei Lumina care reprezintă cadrele didactice din Transnistria, a cerut ajutor. Cercavschi este, de asemenea director al Liceului Stefan cel Mare din Grigoriopol, dar a fost forţată să se transfere la o altă şcoală în Doroţcaia, aproximativ 20 km, astfel, în fiecare zi, elevii şi profesorii trebuie să călătorească aceasta distanţă cu autobuzul. Ea acuză autorităţile moldovene de conceperea unor politici discriminatorii împotriva şcolilor în limba română care folosesc alfabetul latin. Cercavschi susţine că aceşti studenţi sunt supuşi unei concurenţe mai dure atunci când aplică la universităţile din Moldova decât cei de la şcolile controlate de regimul de la Tiraspol. Acestea, împreună cu persecuţiile din partea separatiştilor sunt cauza principală pentru care cinci licee şi trei şcoli medii pierd studenţi. Dacă în 1989 numărul total de elevi din cinci licee a fost 5878, în 2011 acest număr a fost doar 1837, de 3,2 ori mai puţin.
Alte 80 de şcoli de limba română din regiunea separatistă continuă să folosească alfabetul rus-slav în predarea limbii, numita "moldovenească", aşa cum a fost impusă de către regimul sovietic cu privire la toate şcolile din Basarabia în 1940. Mai mult decât atât, astăzi, aceste şcoli continuă să utilizeze un curriculum învechit şi manuale de utilizare din perioada sovietică. În cazul în care rusificarea Republicii Moldova a fost în mare măsură oprita prin câştigul independenţei ţării în 1991, ea încă înfloreşte în regiunea transnistreană. Suferă cea mai mare parte a populaţiei vorbitoare de limba română, dar politicile de rusificare afectează, de asemenea, alte minorităţi, cum ar fi ucraineni, bulgari, evrei sau găgăuzi.
Acest secol 21 al genocid-ului blând, numit de către OSCE de curăţare lingvistică, în principal împotriva populaţiei de etnie română, a dus la reducerea drastică a românilor/moldovenilor de la 40 la sută în 1989 la 31.9 la sută în 2004, în timp ce etnicii ruşi au crescut prezenţa lor în Transnistria de la 24 la sută în 1989 la 30,4 la sută în anul 2004 (numărul de etnici ucraineni, al doilea ca mărime după moldoveni, rămâne constant), pe baza rezultatelor recensământului.
Şcolile nu sunt singura ţintă a regimului de laTiraspol. Mass-media liberă nu poate pătrunde pe malul estic al Nistrului, din cauza bruiajului radio şi TV şi interzicerea presei scrise; jurnaliştii locali sunt arestaţi şi intimidaţi. Arestarea în 2010 a lui Ernest Vardanian, un jurnalist născut în Armenia, cetăţean al Republicii Moldova şi rezident la Tiraspol, este exemplul cel mai notoriu al stilului de intimidare a presei libere al KGB. El a fost acuzat de către serviciile de informaţii din Transnistria, care sunt, de fapt, biroul local al FSB-ului rus – de spionaj pentru Moldova, el a fost acuzat de spionaj pentru ţara sa, în propria sa ţară.
În martie 2010, serviciile secrete transnistrene l-au răpit pe Ilie Cazac, un angajat al Inspectoratului Fiscal moldovenesc din Tighina (Bender), în Varniţa, un oraş controlat de către autorităţile centrale de la Chişinău. Cazac a fost, de asemenea, acuzat de spionaj. Părinţii lui au făcut grevă foamei de mai multe ori timp de câteva săptămâni, au protestat în faţa Ambasadei Rusiei la Chişinău, în speranţa de a asigura prin acţiunile lor eliberarea fiului lor, dar în zadar. Duminica trecută, 12 iunie, mama lui Cazac a abordat senatorul american John McCain, care a fost în vizită în Republica Moldova şi a pledat pentru ajutor. Ce altceva poate face o mama pentru fiul ei?
Proprietatea privată este o altă ţintă a regimului separatist. Din când în când, fermierii locali sunt împiedicati să cultive pământul lor sau să aducă acasă cultura de pe domeniile lor. Permiteţi-mi să citez diplomatul american David Kostelancik, care a spus în cadrul consiliului OSCE, pe 21 aprilie 2005, în urma unui incident care implica fermieri: "Statele Unite sunt tulburate de hărţuirea continuă, sistematică a fermierilor moldoveni din satul Dorotscaia de către autorităţile transnistrene. Aceste terenuri agricole ale sătenilor care se află într-o zonă aflată sub controlul de-facto al autorităţilor transnistrene, care anul trecut a instalat un post de "vamă" în zonă. Efectul aceastei actiuni a fost de a nega accesul sătenilor la terenurile lor agricole, şi, astfel, mijloacele lor de trai. Anul trecut, întreaga recoltă pentru acest sat a fost pierdută din cauza restricţiilor transnistrene impuse asupra fermierilor la recoltarea domeniilor. În acest an, hărţuirea a continuat, cu rapoarte prin care autorităţile transnistrene au reţinut tractoare şi fermierii care încercau să semene şi să are domeniile lor. "
De ce sunt aceste încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului admise în secolul 21? Cine este responsabil pentru aceasta? Răspunsul corect şi evident este mintea maestru din spatele strategiei mişcării separatiste de pe teritoriul Republicii Moldova de Est. Cumva elemente identice ale acestei strategii pot fi văzute şi în alte republici ex-sovietice, Georgia, cu două regiuni separatiste – Abhazia şi Osetia de Sud – care a lansat un război împotriva guvernului central de la Tbilisi în 1991-1992. În toate aceste cazuri, Rusia a jucat un factor major în declanşarea conflictului şi, apoi, a sprijinit guvernele separatiste marionetă. În 2004, în dosarul penal "Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia", examinate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, judecătorii au ajuns la concluzia că Armata a "14-a a Rusiei şi alte elemente ale guvernului rus a contribuit la crearea şi continuarea existenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN) ". În 2006, avocaţi din New York City Bar Association în studiul lor a conflictului transnistrean au demonstrat că activităţile Rusiei în Republica Moldova încalcă dreptul internaţional prin susţinerea regimului transnistrean şi având prezenţă militară pe teritoriul Moldovei fără acordul Guvernului Republicii Moldova.
Ca şi în Abhazia, Georgia şi Osetia de Sud, în RMN liderii regimului separatist sunt cetăţeni ruşi şi, se pare, remunerate de către serviciile de informaţii şi militare ruse.
Învinuirea numai a Rusiei pentru existenţa Transnistriei este doar o parte din poveste. Există alţi actori care beneficiază de status-quo, în special în Kiev şi la Chişinău. Contrabanda de arme şi bunuri, traficul de fiinţe umane sunt adesea asociate cu Transnistria, supranumită "gaura neagră a Europei". Dar responsabilitatea principală trebuie să fie pusă pe umerii conducerii politice de la Chişinău. La urma urmei, majoritatea locuitorilor din Transnistria sunt cetăţeni moldoveni, deşi Moscova şi Kiev, în graba de paşapoarte în mod accelerat tuturor celor care solicită, în scopul de a pretinde mai târziu nevoia de protecţie a cetăţenilor lor şi, în cele din urmă, susţinând acest teritoriu, la est de Nistru.
Acţiunile Rusiei în Republica Moldova sunt la fel de multe şi nesăbuite, după cum şi permise atât de Guvernul Republicii Moldova cât şi de către comunitatea internaţională. Recent, am întrebat un membru important al Parlamentului Republicii Moldova care se ocupă de buget cât de mult a fost alocat din bugetul de stat pentru programele care vizează reântregirea din regiunea transnistreană, precum educaţie, sănătate, infrastructură. Răspunsul a fost "nici una". Locuitorii din Transnistria sunt alimentaţi cu promisiuni goale ale politicienilor pe timpul alegerilor sau cu declaraţiile forurilor internaţionale, dar ei sunt în căutarea faptelor concrete.
O altă întrebare simplă la actualul guvern moldovenesc este motivul pentru care nu există nici o strategie sau un plan de acţiune privind reintegrarea malului de est al Nistrului. Chiar şi condus de comunişti, guvernul Moldovei, care a fost în modul de reacţie la propunerile Rusiei, care în cele din urmă a condus la infamul memorandum Kozak proiectat de către Kremlin de federalizare a Republicii Moldova, a făcut câţiva paşi în direcţia de lucru cu un plan. În 2004, experţii societăţii civile din Republica Moldova şi de peste hotare au pus împreună o astfel de strategie numită 3-D (demilitarizarea, democratizarea şi democratizarea regiunii transnistrene). Trei experţi care au co-autorat sau au contribuit la promovarea strategiei 3-D în Republica Moldova, la Washington, Bruxelles şi Kiev sunt printre martorii la acest briefing. După cum s-a dovedit, principiile stabilite în Strategia 3-D au fost utilizate de către Parlamentul Republicii Moldova în trei rezoluţii referitoare la conflictul trans-nistrean adoptat în iunie 2005 şi, de asemenea, în Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special din localităţile de pe malul stâng al Nistrului, adoptată în iulie 2005. Un alt element al acestei strategii a fost implicarea internaţională în căutarea de soluţii de decontare. În decembrie 2005, Misiunea UE de Asistenţă la Frontieră pentru frontiera Ucraina-Moldova a fost lansată, vizând suprimarea traficului de arme, droguri, şi fiinţe umane, precum şi contrabanda comercială regulată de care MTR este considerată a fi sursă şi rută de tranzit. Începând cu luna octombrie 2005, Uniunea Europeană şi Statele Unite s-au alăturat la Moldova, MTR, Rusia, Ucraina, OSCE şi în noul "format 5 +2" în procesul de soluţionare trans-nistrean. Dar, aşa cum au arătat anterior, aceste negocieri nu a adus nici un rezultat în ceea ce priveşte rezoluţia, prin urmare, astăzi, o nouă abordare este necesară care ar trebui să fie încorporată într-o nouă strategie sau un plan. Accentul trebuie pus pe măsurile de consolidare a încrederii, a răspunde nevoilor locuitorilor de pe malul de est. Guvernul Republicii Moldova nu are scuză de ce o astfel de strategie nu a fost concepută încă, în cazul în care se pretinde a fi serios în ceea ce priveşte Transnistria. Astfel, guvernul Moldovei nu trebuie să aştepte comunitatea internaţională să vină şi să rezolve problemele sale. În schimb, politicienii moldoveni ar trebui să preia iniţiativa şi să facă tot ce pot pentru cetăţenii lor care locuiesc în Transnistria, care se simt abandonaţi şi trădati de propriul guvern.
Partenerii occidentali ai Moldovei – SUA şi UE -, precum şi alţi mediatori ca OSCE ar trebui să pună mai multă presiune asupra Molodvei atunci când vine vorba de furnizarea de servicii de bază pentru locuitorii din Transnistria. Atunci când un cetăţean moldovean din Transnistria se adresează şi cere ajutor de la organele de drept şi urmărire penală, deoarece drepturile lor au fost încălcate, de obicei, el aude că guvernul său este neputincios în protejarea drepturilor sale sau, mai rău, Transnistria nu face parte din jurisdicţia lor. Organismele guvernamentale din Moldova nu au numai autoritatea legală, dar ei au obligaţia de a începe ancheta, dosare penale împotriva celor care au comis încălcări ale drepturilor omului, în special atunci când cei care încalcă sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, dar pe statut de plată de la Tiraspol. Arestările ilegale, tortura, detenţia ilegală, răpirea şi uciderea, sunt ordonate, dar nu comise de către Igor Smirnov, preşedintele auto-proclamat din Transnistria din 1991, sau de către Vladimir Antyufeyev, şeful aparatului de securitate (pus sub acuzare pentru crime împotriva Letoniei şi Moldovei ). Aceşti cetăţeni ruşi sunt asistaţi de către ofiţeri de miliţie, procurori, judecători care urmează orbeşte aceste ordine, pentru care ar trebui să fie investigaţi de către organele legii. Aceste persoane se vor gândi de două ori înainte de a lua comenzi de la oameni ca Antyufeyev, în cazul în care ar şti că pentru faptele lor ilegale vor trebui să răspundă într-o curte de justitie. Mulţi dintre aceşti executori de niveluri mijlocii şi inferioare sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, ei circulă liber în Chişinău sau în ţările străine unde îşi conduc afacerile private. Această practică trebuie să înceteze, pur şi simplu.
Pentru oficialii moldoveni este mai uşor să dea vina tot pe geopolitică, pe comunitatea internaţională că nu are stomac să se ocupe de Rusia şi de a rezolva acest conflict, decât să-şi răsuflice mânecile spre soluţionarea problemelor reale ale persoanelor foarte concrete care vin la Chişinău pentru ajutor care astăzi sunt întâmpinaţi de multe ori cu indiferenţă.
