De Larisa Muntean/ Chișinău / Moldova.ORG/ — După 2000, politica externă a Turciei s-a schimbat și s-a nuanțat considerabil.
Comentariile pripite și epidermice vorbesc despre o îndepărtare evidentă de Occident, de Europa Occidentală, pentru că perspectivele de integrare europeană ale statului eurasiatic de la Marea Neagră sunt tot mai problematice, iar de Statele Unite ca urmare a unor noi abordări de politică internă și externă ale Ankarei, care nu mai urmează ca aliat subaltern conștiincios linia Washingtonului.
Relațiile turco-americane sunt mai complexe, în materie de politică externă, decât cele cu statele membre ale UE. Explicația e simplă:
În primul rând, Ankara este principalul și cel mai puternic aliat politico-militar al Washingtonului în zonă, prin NATO și în al doilea rând, Statele Unite se confruntă cu mari sfidări și în același timp au mari interese în zonă.
Opinia americană este divizată în ce privește aprecierea noului curs de politică externă a Turciei, dar președintele Obama a exprimat în mod clar poziția oficială a Administrației:
“Știu că sunt unii care vor să pună în discuție viitorul Turciei… El nu este acolo unde Estul și Vestul sau poziții divergente, ci acolo unde ele merg împreună”.
Comentatorii și oamenii politici din SUA trec însă peste această atitudine formulată și evaluează plusurile și minusurile noului demers internațional al Ankarei în funcție de interesele americane.
Toată lumea este de acord că, în ultimul deceniu, Turcia a produs un reviriment economic, pe care criza mondială nu l-a putut afecta în mod sensibil, cel puțin în primul ei val.
Dar în materie de agendă internă-externă a Ankarei, exegeții americani se fixează și se dispută între ei pe trei teme principale: democratizarea, naționalismul și islamismul.
Reacția mai suplă, mai puțin musculoasă, a regimului Erdogan față de diversele forțe sau personalități turce aflate în opoziție cu regimul, ca și abolirea rolului preeminent al vârfurilor militare în sfera politicului da, sau mai potrivit spus, ar trebui să dea satisfacție Washingtonului.
Dar inițiativele din ultimii ani ale Ankarei în abordarea complexei problematici din Orientul Mijlociu, îndeosebi relațiile cu Iranul sau Siria, conflictul israeliano-palestinian, relațiile bilaterale cu Israelul, sunt distincte de abordările aliatului american, intrând uneori chiar în contradicție cu ele.
Și totuși, Washingtonul oficial nu poate să nu aprecieze potențialul de soft power al Turciei în vastul și greu gestionabilul areal geopolitic medio-oriental.
Un potențial care, dimpotrivă, poate servi stabilității în zonă, iar prin aceasta ar fi de folos și intereselor americane.
Armonizarea pozițiilor Washingtonului și Ankarei față de statele din Magreb și zona Golfului antrenate în valul de schimbări ale primăverii arabe pune surdina interpretărilor pe marginea tipului de democratizare din Turcia și angajează dialogul turco-american pe calea pragmatismului.
