De Constantin Tănase
Dacă am dori să explicăm psihologic acţiunile politice ale lui Voronin, ar trebui să coborâm la bătrânul Freud. Să lăsăm însă această utilă şi necesară îndeletnicire pe seama psihanaliştilor şi să ne limităm doar la constatarea că bătrânul dictator îi urăşte atât de mult şi sincer pe români, inclusiv pe cei basarabeni, încât nici nu e în stare, ca Nero, să incendieze Roma ca să scape de ei. Dacă la această ură patologică faţă de români mai adăugăm şi motivaţiile ideologice şi financiare, atunci multe lucruri devin simple şi explicabile.
Am certitudinea că cei mai frumoşi ani din viaţa lui Voronin au fost acei care au urmat după votul din 4 aprilie 2005 când, obţinând votul lui Roşca, a răsuflat uşurat că a pus capăt celei mai credibile şi serioase mişcări politice pro-româneşti condusă de acelaşi Roşca. Iuri Ivanîci şi-a jucat cu mult talent rolul. Dar bucuria lui Voronin a căzut în scârbă când la orizontul politic moldovean au apărut Filat şi Chirtoacă. Iar scârba i s-a transformat în ură iraţională şi patologică pe 5 aprilie 2009 – ziua în care trei partide necomuniste, cu o culoare mai mult sau mai puţin accentuată pro-românească, au trecut cu succes pragul electoral, devenind o forţă politică redutabilă. Era clar că, la anii lui, trebuia s-o ia de la început, ca Sisif. Şi a luat-o. Iată de ce, toate acţiunile lui Voronin care au urmat după 5 aprilie trebuie privite prin prisma acestei realităţi. Căci, ceea ce se întâmplă astăzi în scena politică de la Chişinău numai la prima vedere e din domeniul teatrului absurdului.
La o privire mai atentă şi lucidă, avem de a face cu o evoluţie logică şi firească a unor procese politice accelerate după alegerile din 5 aprilie şi evenimentele din 7 aprilie. Numirea lui Roşca în „echipa guvernamentală” a Zinei Greceanâi a fost un şoc numai pentru acei care nu se pot despărţi de nostalgiile după un „Roşca patriot român” – imagine cultivată cu insistenţă de aproape două decenii. Decretul lui Voronin, prin care Roşca e numit vicepremier, confirmă speculaţiile din presa ultimilor ani precum că liderul PPCD este un vechi ostaş pe „frontul invizibil”, folosit de ruşi pe post de popa Gapon pentru a deturna Mişcarea de eliberare naţională de pe făgaşul pro-românesc. Apariţia lui într-o echipă de guvernare care-şi manifestă deschis simpatiile pro-ruse şi fobiile antiromâneşti nu mai lasă loc pentru iluzii în privinţa faptului că jocul din culisele Puterii de la Chişinău este de natură geopolitică şi e controlat strict de marele regizor de la Kremlin. Absorbiţi de implicaţiile interne ale acestui joc, mulţi văd numai actorii, nu şi regizorii jocului.
Apariţia lui Roşca în guvern nu are, în sine, nicio relevanţă în afara contextului electoral, important însă este ca acest context să fie privit prin prisma viziunilor şi patologiilor lui Voronin care, pentru a stârpi Opoziţia, încearcă să creeze în R. Moldova un nou coraport de forţe, prin regizarea altei piese cu aceiaşi eroi, dar în alte roluri. Bătrânul dictator mereu gafează, acţionând sub imperiul impulsurilor şi al urii. În aceasta şi constă paradoxul victoriilor politice ale lui Voronin: gafează, câştigând pe termen scurt, dar sub fiecare victorie de acest fel pune bombe ale viitoarei lui înfrângeri – jalnice şi totale. Cu certitudine, şi această „mutare inteligentă cu Nebunul”, care i-a şocat chiar şi pe cei mai experimentaţi ziarişti, se va dovedi una dintre greşelile capitale pe care un ultimul timp el le comite „în serie”. Nu are nicio logică să numeşti într-o funcţie importantă în guvern un om ca Roşca – cu o reputaţie foarte proastă, lipsit de popularitate şi care, conform tuturor sondajelor din ultimii ani, apare constant, pe primul loc, la capitolul „lipsă de încredere”. În mod logic, în perioade de criză, cum e cea pe care o traversează acum şi societatea, şi partidul de guvernământ din RM, în guvern ar trebui să fie cooptaţi oameni cu bună reputaţie şi o înaltă încredere în societate.
Aceasta pe de o parte. Pe de alta, Voronin, chiar fiind îndrăgostit de bărbatul Roşca, nu mai este atât de naiv încât să-l lase pe liderul pepecedist să controleze organele de forţă – „sfânta sfintelor” actualului regim; aici lucrurile vor fi controlate şi în continuare de Voronin personal şi de oamenii lui de încredere, în frunte cu ministrul Papuc. Pe post de „coordonator”, Roşca va fi folosit în calitate de bâtă împotriva Opoziţiei, în seama lui fiind puse organizarea şi coordonarea celor mai „subtile”, adică murdare provocări împotriva acesteia. Speranţa că propulsarea lui Roşca atât de sus îi va aduce voturi şi va putea readuce PPCD în parlament – pentru a nu mai apărea problema „votului de aur” – se poate dovedi o iluzie amară şi pentru Roşca, şi pentru Voronin, fiindcă în condiţiile unei polarizări adânci a electoratului este greu de presupus că la cele trei procente luate de Roşca în scrutinul din 5 aprilie se vor mai adăuga două.
S-ar putea ca cel mai mult să aibă de pierdut chiar Voronin, fiindcă, să nu ne facem iluzii, electoratul radical al comuniştilor, inclusiv cel rusofil, nu va fi încântat să voteze pentru un partid (echipă) din care face parte şi Roşca. Memoria afectivă a electoratului e mai puternică decât spiritul de luciditate şi pragmatism politic. Şi în percepţia acestui electorat radical imaginea lui Roşca e cea de trădător, ca şi cea a lui Lupu, de altfel, numai că Roşca i-a trădat pe unionişti, iar Lupu – pe comunişti. Iată de ce, se poate dovedi o iluzie şi speranţa unora că Lupu ar aduce multe voturi PD. Mai degrabă Lupu va duce la fund PD. Alegătorii nu-i agreează pe trădători. Iar Lupu a trădat.
Există, fireşte, pericolul ca Lupu să ia voturile unor naivi care pe 5 aprilie au ales Opoziţia, fiindcă în aceasta şi constă stratagema comuniştilor: Lupu să ia voturi de pe dreapta pentru un partid de stânga. Totul depinde de mesajele transmise de Opoziţie acestor naivi care, în esenţă, sunt anticomunişti şi cărora trebuie să li se spună simplu că Lupu, plecând din PCRM, nu şi-a făcut un examen de conştiinţă, nu a declarat că a rupt-o cu comunismul, nu a condamnat comunismul, nu şi-a cerut iertare de la foştii deputaţi din Opoziţie pentru tratamentul ce li l-a aplicat. Lupu a plecat din PCRM deoarece nu i s-a propus postul (promis) de şef de stat. Dacă i s-ar fi propus, el ar fi rămas cu Voronin. Din acest punct de vedere ministrul de Externe Stratan este mai „moral” decât Lupu – dacă se poate admite că un basarabean român sănătos la cap procedează moral şi onorabil, aflându-se în campania filorusului şi anti-românului Voronin. Astfel, devenind cap de listă la PD, Lupu va avea soarta lui Roşca, iar PD – soarta PPCD. PD ar fi avut o şansă ca să devină nucleul unui viitor pol social-democrat anticomunist, dacă Diacov ar fi avut mai multă răbdare şi nu s-ar fi grăbit cu orice preţ să ajungă în parlament. La vârsta sa graba e explicabilă, dar nu e şi justificată. Miza că Lupu, Roşca şi Tarlev vor fura voturi (care de la AMN, care de la PLDM, care de la PL) e falsă şi niciunul dintre aceşti „trei crai de la Răsărit” nu va accede în viitorul parlament.
Toată forfota aceasta cu „plecarea” lui Lupu din PCRM, „avansarea” lui Roşca în guvern, precum şi zvonurile despre „disidenţa” lui Stratan sunt mai degrabă acţiuni de derutare a electoratului (pentru a-l dispersa) şi manevre de învăluire a Opoziţiei (căreia i se propun ţinte false în actuala campanie). Prin aceste manevre comuniştii speră să prindă doi iepuri: să împingă Opoziţia să lupte cu Roşca şi cu Lupu, dar nu cu ei şi, concomitent, să-l ajute pe unul dintre aceşti doi să acceadă în viitorul legislativ, căci e clar că un parlament compus din Voronin (plus Roşca sau Lupu) le asigură comuniştilor guvernarea şi sorteşte Opoziţia la deces politic clinic.
Varianta Voronin plus Roşca (sau Voronin plus Lupu) este cea care convine Moscovei, de unde sarcina Opoziţiei devine şi mai dificilă, dar şi mai responsabilă: să convingă electoratul că după perdeaua de fum ridicată de „plecarea lui Lupu” şi „urcarea lui Roşca” se ascunde de fapt adevăratul duşman al statului R. Moldova – omul Moscovei, bătrânul dictator Voronin, înveninat de ură împotriva Opoziţiei.
În jocul de şah regizat de Voronin, la indicaţia Moscovei, pionului Roşca i s-a sugerat că-i Nebunul, iar lui Lupu – că-i Regele. Şi ei au acceptat jocul, şi nu fiindcă ar fi crezu în aceasta, ci pentru că n-au altă soluţie – ei sunt pioni la datorie, iar pionul e un ostaş care nu discută, ci execută ordinele.
