De Petre Culeac
După 7 decembrie şi hazardarea comuniştilor de a nu-l vota pe Marian Lupu la funcţia de preşedinte al ţării, sistemul politic moldovenesc a intrat într-o stare de haos primordial în care urmează să aibă loc manifestarea deplină a actorilor politici şi resetarea raportului de forţe dintre partidele politice din Moldova. Arena politică moldovenească se află acum în aşteptarea debarasării de o parte din balastul partinic dar şi a apariţiei unor noi actori pe axa politică, în eventualitatea apariţiei unui nou partid de stânga în baza membrilor progresişti ai PCRM. Creşterea numărului de actori politici, va face necesară clarificarea viziunilor politice împărtăşite de partidele ce constituie actuala majoritate parlamentară. Diferenţierea mai accentuată a partidelor va rezulta în cristalizarea de mai departe a eşichierului politic dar şi radicalizarea unora dintre actualii actori politici.
Stânga unită e la răspântie de drumuri
Pentru moment cele mai vizibile metamorfoze se aşteaptă pe segmentul de stânga şi centru stânga al eşichierului politic moldovenesc. Comuniştii s-au lăsat duşi de valul revoluţiei permanente care cât n-ar fi de ironic riscă să ducă la eliminarea de pe arena politică chiar a promotorilor acesteia. Prin miopia lor distructivă şi obstrucţionarea constituirii principalelor instituţii în stat, Partidul Comuniştilor şi-a renegat cel puţin două din obligaţiunile pe care şi le-a asumat în calitate de partid politic punând sub semnul întrebării propria existenţă. În primul rând PCRM a negat electoratului său dreptul de a fi reprezentat în procesul de luare a deciziilor în acest stat. PRCM le-a negat acestor alegători dreptul de participare, fie şi indirectă, la viaţa statului pe care comuniştii atât de mult îl venerează la nivel de declaraţii.
În cel de-al doilea rând se pare că Partidul Comuniştilor s-a abătut de la angajamentele de a „apăra patria” pe care s-a angajat să o apere. În calitate de partid de opoziţie PCRM avea o prestaţie destul de vizibilă, în pofida unei anumite doze inevitabile de duplicitate, demonstrând că poate fi un partid de opoziţie vigilent, aflat tot timpul cu ochii pe partidele de guvernământ. Rolul dat însă era menit să responsabilizeze actualul parlament şi guvern nu să destabilizeze situaţia politică şi aşa tulbure. În acest fel PCRM a renunţat benevol la dreptul de a fi considerat un partid responsabil şi care ţine să aibă un cuvânt de spus în procesul politic din Republica Moldova. Acum comuniştii vor fi nevoiţi să suporte consecinţele deloc favorabile în contextul politic actual.
Drept urmare a acestor devieri este absolut firească intenţia de plecare din PCRM a unor politicieni mai progresişti. Una din întrebările ce frământă mai multă lume, este de ce aceşti reprezentanţi ai Partidului Comuniştilor nu au plecat mai devreme ca să poată totuşi vota pentru alegerea lui Marian Lupu în calitate de preşedinte al republicii? Explicaţii ale acestui gest pot fi mai multe.
Motivele ezitării lui Vladimir Ţurcan şi a susţinătorilor săi sunt pur pragmatice şi constau în insuficienţa spaţiului de manevră în cazul părăsirii PCRM şi creării unei fracţiuni proprii şi nevoia maximizării avantajelor de pe urma participării la votarea-numirea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte al ţării. În acest fel unii membri ai în frunte cu Vladimir Ţurcan caută să amâne actul votării în favoarea lui Marian Lupu, pentru momentul când aceştia vor dispune de propria formaţiune politică, în puşculiţa căreia vor putea fi acumulate eventualele dividende de pe urma votului pro Marian Lupu, lucru ce ar fi fost greu de realizat în cadrul unui simplu de grup parlamentar al ex-comuniştilor marginalizaţi şi înfieraţi de partidul mamă. Un alt motiv pentru amânarea participării la votarea lui Marian Lupu ar fi putut servi şi propriile aspiraţii prezidenţiale ale unor reprezentanţi comunişti. Astfel de idei au puţine şanse de reuşită în PCRM-ul lui Vladimir Voronin dar ar putea fi materializate sau cel puţin folosite în eventualele negocieri prin intermediul unui nou partid de stânga, creat înainte de descompunerea completă a PCRM.
Dincolo de posibilele combinaţii tactice ale comuniştilor nemulţumiţi de poziţia PCRM la alegerile prezidenţiale din 7 decembrie, este posibil că un rezultat pozitiv să nu fi fost dorit nici de unicul candidat al acestei runde electorale. De ce şi-ar fi dorit Marian Lupu alegerea, dar de fapt – numirea sa în funcţia de preşedinte al ţării, când timpul este de partea sa? Neavând nici o altă funcţie decât cea de deputat, dar şi nici un fel de responsabilităţi, Marian Lupu reuşeşte să-şi consolideze cel puţin la această etapă reitingul politic, devenind figura cea mai populară în rândul populaţiei potrivit Barometrului de Opinie Publică realizat la comanda IPP. După plecarea sa din PCRM şi până în ziua de azi, Marian Lupu a reuşit şi alte performanţe care au spulberat o parte din rămăşiţele imaginii sale de fost membru al PCRM. Una din cele mai importante realizări ce trebuie atribuite lui Marian Lupu e stoicismul de care a dat dovadă în faţa ispitelor unei alianţe cu PCRM insistent promovată de Vladimir Voronin. În pofida diferenţelor ideologice şi programatice, a disensiunilor iminente din cadrul unei alianţe atât de multicolore, Marian Lupu a reuşit să joace şi rolul de verigă de legătură în calitatea sa de candidat prezidenţial al Alianţei pentru Integrare Europeană.
Marian Lupu acumulează capital politic datorită emanării unei imagini ce balansează la interfaţa celor două aripi ale eşichierului politic. Pe de o parte Marian Lupu este membru al Alianţei pentru Integrare Europeană şi în calitate de candidat prezidenţial al AIE participă la lucrările summitului CSI şi se întâlneşte cu preşedintele rus Dmitri Medvedev. Pe de altă parte Marian Lupu face declaraţii ce intră în disonanţă cu poziţia altor membri ai AIE, aşa cum ar fi bunăoară luările sale de atitudine pe marginea problemei istoriei predate în şcoală şi a limbii de stat. Aceste disonanţe însă nu au dus la conflicte deschise, AIE reuşind totuşi să păstreze liniştea din rândul membrilor săi prin menţinerea în mare parte a poziţiilor asumate la crearea alianţei.
Ţinând cont de aceste fapte, putem admite posibilitatea ca eşecul repetat de alegere-numire a lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte este şi în favoarea sa. La moment Lupu are în parlament doar 12 oameni şi este prins într-un parteneriat destul de colţuros pe alocuri, dar care trebuie onorat. În eventualitatea unor noi alegeri, dispare obligaţia fidelităţii faţă de AIE şi cu condiţia menţinerii trendului ascendent al reitingului personal, Marian Lupu are şansa de a consolida ponderea Partidului Democrat în parlament, asigurându-şi astfel o susţinere mai mare în parlament, controlul unui număr mai mare de instituţii de stat, precum şi o influenţă mai mare în direcţia în care se va mişca Republica Moldova.
Frământările liberalismului
Pe segmentul de dreapta şi centru dreapta al eşichierului politic tot mai pregnant urmează să iasă în prim plan figurile grele ale acestei noi lupte electorale Vlad Filat şi Partidul Liberal Democrat din Moldova. Liderul liberal-democraţilor şi în continuare rămâne să exercite funcţia care i se potriveşte cel mai bine – cel de a bate fierul cât e cald, cu alte cuvinte de a-şi demonstra talentul de bun manager, energic care poate îndrepta Moldova pe calea europeană. Chiar dacă cel mai recent barometru de opinie publică îi dă lui Vlad Filat o creştere de popularitate mai modestă în comparaţie cu alţi politicieni, acest spor de 10% este unul destul de semnificativ, datorită faptului că este bazat pe acţiuni practice cu impact de lungă durată, spre deosebire de reitingul lui Marian Lupu care se sprijină deocamdată mai mult pe nişte expectanţe ale populaţiei. Proximitatea unui jucător atât de impunător precum PLDM va face imperativă autoidentificarea mai clară a celorlalte partide de pe segmentul politic respectiv. De acest lucru va depinde supravieţuirea politică atât a Partidului Liberal cât şi a Alianţei Moldova Noastră.
În sondajele anterioare AMN a fost deja atenţionată despre trendul negativ în care se află popularitatea acestui partid. Serafim Urechean întârzie, cel puţin pentru moment, să ia careva măsuri clare pentru salvarea partidului. Plecarea lui Oleg Cernei precum şi posibilitatea plecării din partid şi a altor membri importanţi poate provoca un şir de procese ireversibile în cadrul AMN care ar periclita existenţa acestei formaţiuni politice încă înainte de următoarele alegeri parlamentare pe care conform barometrului de opinie publică, AMN ar putea să le piardă spectaculos. Totuşi este încă prematur de a da un careva verdict acestei formaţiuni politice care s-a dovedit destul de viabilă până acum, în pofida tuturor pronosticurilor pesimiste. Serafim Urechean mai are la dispoziţie timp pentru a găsi o cale de supravieţuire a AMN sau cel puţin a supravieţuirii sale ca politician. Una din aceste căi ar fi reforma interioară a conducerii partidului, care presupune însă o doză mare de risc atât pentru politicianul Serafim Urechean cât şi pentru întreg partidul condus de el. Acest risc se datorează în cea mai mare parte faptului că până acum AMN nu a promovat şi scos în evidenţă alte personalităţi în afară de cea a liderului şi care ar avea capacitatea de asigura AMN-ului trecerea barierei electorale în următorul scrutin.
Cea de-a doua cale pentru AMN ar putea fi unificarea cu un alt partid de pe acelaşi segment politic. Aici apar câteva probleme, în mare parte legate de faptul că acest partid poate oferi, unui eventual partid gazdă doar o echipă care din păcate în toţi aceşti ani s-a aflat în umbra liderului. În materie de imagine şi reiting câştigurile partidului ce ar absorbi AMN-ul sunt destul de îndoielnice. Serafim Urechean are acum sarcina de a identifica şi scoate în evidenţă forţele tinere din AMN pentru a repara de urgenţă imaginea partidului înainte de o eventuală absorbţie sau campanie electorală.
Pe segmentul de dreapta, Partidul Liberal este formaţiunea susceptibilă de a suferi o posibilă radicalizare provocată de necesitatea diferenţierii actorilor politici din Alianţa pentru Integrare Europeană. Chiar dacă deţine cele mai vizibile funcţii din stat, cea de preşedinte al parlamentului şi cea de preşedinte interimar al republicii, Mihai Ghimpu nu reuşeşte încă să materializeze aceste avantaje şi să contribuie la o imagine mai bună a partidului său. Caracterul pripit al unor decizii şi declaraţii ale actualului preşedinte de ţară riscă să înstrăineze o parte a electoratului PL dezamăgită de prestaţia îndoielnică a liderului. Acest lucru este destul de periculos dat fiind faptul că ar putea afecta prin ricoşeu şi imaginea primarului capitalei, Dorin Chirtoacă activitatea căruia a fost umbrită în ultimul timp de luptele electorale din parlament.
Este tot mai necesară clarificarea ideologiei de partid în vederea adoptării unor poziţii liberale sau şi naţional-liberale mai ferme, precum şi aplicarea unor reforme de imagine în cadrul conducerii, ceea ce va oferi PL-ului posibilitatea ca în viitoarea campanie electorală să atragă o parte din alegătorii de altă dată a PPCD. Valorificarea completă a acestui segment de alegători este puţin probabilă căci niciunul din cei doi lideri liberali nu dispune de carisma pe care a avut-o Iurie Roşca până în anul 2005. Mai mult ca atât, simpla reciclare a retoricii „românismului” fără o fundamentare practică a perspectivelor de implementare a acestei retorici va duce doar la compromiterea irevocabilă a idealurilor româneşti în Republica Moldova. În aşa un caz migraţia electoratului de extremă dreaptă fie spre centru-dreapta fie spre segmentul cetăţenilor pasivi va fi inevitabilă.
—
Petru Culeac, politolog, cercetător la Vienna School of Governance, Austria
