Din 2005 se vorbeşte despre o nouă realitate, cea a integrării în construcţia europeană. Am pierdut timp destul, gândindu-ne dacă avem dreptul să ne uităm către Europa, iar apoi am stat să ne uităm la luptele politice interne. Nu am înţeles multe pentru că nu ni s-au spus multe.
În ultimii doi ani însă, opinia publică a pus un semn de egalitate între aderarea la Uniunea Europeană şi liberalizarea regimului vizelor, obţinerea de locuri de muncă şi creşterea nivelului de trai. S-a ajuns la această situaţie deoarece accentul a fost pus pe implementarea Planului de Acţiune privind Liberalizarea Regimului de Vize, de parcă acesta ar fi punctul final al relaţiei dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană.
Însă direcţia proeuropeană este mai mult decât atât. Deschiderea arătată de liderii politici europeni faţă de moldoveni a fost mai mult decât elocventă în ultima vreme, atât prin mesajele pozitive transmise chiar la Chişinău, cât şi prin creşterea sumelor acordate de Bruxelles ţării noastre, sub formă de asistenţă financiară, ajunse deja la 122 de milioane de euro în ultimul an. Niciun alt stat din Parteneriatul Estic nu a primit mai mult de 100 de milioane de euro.
În plus, reuşita economiei moldoveneşti, inclusiv a celei transnistrene spre surprinderea unora, de a se ancora în piaţa comunitară, cu toate obstacolele întâmpinate şi ameninţările primite, este un rezultat al eforturilor depuse în comun pentru reuşita integrării.
Aderarea la Uniunea Europeană nu este în niciun caz o călătorie de plăcere nici pentru noi, nici pentru Bruxelles, mai ales atunci când trebuie să legi o căruţă la un tren. Pericolul este mare şi pentru cei din căruţă, care trebuie să se ţină înăuntru, şi pentru cei din tren, care trebuie să ajungă teferi şi la timp la destinaţie.
Nu trebuie să ne fie teamă să recunoaştem că decalajul între Republica Moldova şi statele care acum sunt membre ale UE este foarte mare şi avem de recuperat în câţiva ani ceea ce alţii au construit în decenii. Avem însă avantajul că suntem o ţară mică, cu oameni inimoşi, care au arătat prin toate mijloacele că doresc să facă parte din familia europeană.
Primul semnal l-au dat oamenii simpli, prin drumul pe care l-au ales pentru a-şi asigura un trai decent. Abia mai târziu, dar nu foarte târziu, au înţeles şi politicienii că este nevoie de mai puţine promisiuni şi mai multe acţiuni, reuşind să impună politici economice şi sociale aliniate la cele occidentale. Iar Europa a arătat că eforturile noastre nu vor fi deşarte, că ne sprijină prin toate mijloacele posibile să depăşim obstacolele şi să ajungem acolo unde ar trebui să fim deja.
Unii dintre moldoveni cred că dacă vom intra în UE, viaţa nu va fi uşoară, impozitele se vor mări, sărăcia se va accentua, iar conductele de gaze naturale vor îngheţa. Geografic vorbind, suntem în umbra Rusiei, nu pot să îi contrazic, dar le amintesc că mirajul altor uniuni, sub promisiunea unor gaze mai ieftine, nu s-a transformat în realitate nici pentru Ucraina, nici pentru Belarus, iar acestea sunt state care au ce oferi Rusiei, faţă de Moldova, care nu dispune nici de poziţie strategică, nici de resurse importante.
În plus, construcţia europeană a dovedit că, în perioadă de maximă tensiune generată de crize financiare, economice, sociale şi politice, a făcut faţă tuturor provocărilor de până acum, în condiţiile unei foarte mari discrepanţe între economiile ţărilor care o compun. Mai mult, a menţinut pe linia de plutire şi a ajutat să iasă din naufragiu ţări precum Grecia, Italia sau Irlanda, chiar să ne ajute şi pe noi, „neeuropenii”, să ne menţinem parcursul pozitiv, fără să ne dea impresia că ne face neapărat o favoare.
Depinde doar de noi să înţelegem că avem şansa de a le oferi copiilor noştri o alternativă la realităţile pe care le-am simţit şi la tensiunea acumulată în starea de incertitudine în care ne-am complăcut până acum. Este o datorie în plus pe care o avem în faţa generaţiilor în vârstă, care tânjesc după bunăstare şi linişte.
de Vlad Gîra, student la Universitatea Ovidius din Constanța
