În spatele casei, o grădina mare este inundată de soarele amiezii. La prima vedere, plantele care cresc haotic par demult uitate de stăpânii lor. Dar în haosul verde fiecare fir și tulpină și-a ales, de fapt, locul cel mai bun sub soare. Într-o vecinătate prietenoasă trăiesc pătrunjelul și troscotul, sfecla și loboda, tătăneasa și coacăza. Gradina Tatianei Curchi crește după propriile reguli. „Eu permit plantelor să crească în voie, să își găsească singure locul potrivit", spune femeia, privind cu zâmbet spre terenul plin de verde. De mai mulți ani ea practică permacultura, adică permite naturii să-și facă singură treaba. Astfel, în grădina ei se creează un ecosistem armonios, în care fructele și legumele cresc în vecinătate cu buruienile pe care marea majoritatea a gospodarilor încearcă să le extermine în propriile grădini.

Tatiana Curchi a învățat să iubească plantele de la mama și bunica ei. Păduricea din apropierea casei părintești, de la marginea orașului Sîngerei, este unul dintre locurile ei preferate. „Când eram mică, mergeam împreună cu mama și bunica în pădurice să culegem plante, cunosc locurile unde le puteam găsi pe cele mai bune", povestește ea, evadând în amintiri. Împreună străbăteau păduricea în lung și-n lat. „De la mama am învățat că plantele nu trebuie culese pe rouă, unele trebuie culese seara", povestește Tatiana. Despre plante îi povestea în copilărie și bunica. De la ea a învățat cea mai importantă lecție: să ia de la natură doar cât îi poate ea oferi și să încerce să o protejeze cât mai mult. „Bunica îmi spunea mereu că trebuie să culegem ierburi cu mare grijă, nu le rupem niciodată cu tot cu rădăcini. Ele trebuie să poată crește mai departe și înmulți. Mă îndrăgosteam tot mai mult de natură atunci când o auzeam pe bunica vorbind despre plante", spune Tatiana.

Bunica, sau „mâca Catinca", cum îi spune Tatiana, era o femeie înaltă, viguroasă și blajină. Știa să facă lucruri minunate cu propriile mâini, cum sunt hainele pentru păpuși, pe care Tatiana le păstrează până acum. Bunica Catinca găsea mereu timp pentru nepoții ei: să le răspundă la întrebările copilărești, să le povestească o istorie interesantă sau să le gătească bucate la cuptorul de afară. „Am fost cel mai fericit copil pentru că le aveam alături pe mama și bunica, care mă îndrumau și învățau ce este bine și ce este rău", spune Tatiana.

Lidia l-a cunoscut pe tatăl Tatianei, tot în Siberia. Deși au fost deportați din sate diferite, s-au cunoscut acolo, la 10 ani după ce au fost rupți de Moldova. S-au îndrăgostit din prima clipă, iar la scurt timp s-au căsătorit și au jucat o mică nuntă la care au invitat prietenii pe care au reușit să și-i facă în Siberia. La un an distanță a apărut pe lume fratele mai mare al Tatianei.

Familiile au reușit să se întoarcă acasă abia în 1962. În valiza pe care a strâns-o pentru întoarcerea acasă bunica Catinca a pus numaidecât câteva căpățâni de usturoi. Când au revenit în Moldova, familiile bunicilor nu au putut să se întoarcă în localitățile natale sau să pretindă la casele și terenurile care le-au fost luate. Din puținii bani pe care îi aveau, ambele familii au cumpărat două case la marginea orășelului Sîngerei. „Părinții și bunicii nu s-au simțit niciodată complet reabilitați după ce au revenit", spune Tatiana. Iar unul dintre bunicii Tatianei nu și-a mai revăzut casa niciodată. A murit a și a fost îngropat în pământul rece al Siberiei.

A moștenit nu doar cântecele, ci și o întreagă colecție de plante culese sau cumpărate de mama. În caiete mama ei nota diverse rețete de infuzii, tincturi, comprese și multe alte remedii din plante. „23 ianuarie 1973. Aloe, miere, jumătate de litru de alcool și propolis. Lăsată să se odihnească două săptămâni. Apoi se consumă câte 15 picături de 3 ori pe zi înainte de mâncare. Pentru dureri de stomac" , citește Tatiana din paginile îngălbenite, acoperite cu un scris mărunt de cerneală albastră. Uneori le citește pentru a găsi rețeta potrivită, dar de cele mai dese ori pentru a-și aminti de mama. Alături de caietele mamei, ea păstrează cărțile cumpărate de ea, în care sunt descrise minuțios zeci de soiuri de plante și cum pot fi utilizate.

Tot mama și bunica au pus bazele grădinii pe care o îngrijește azi Tatiana. Este la fel de verde și roditoare ca acum jumătate de veac. „Usturoiul care crește aici în abundență este cel pe care l-a adus bunica din Siberia, am păstrat aceeași sămânță", spune cu mândrie Tatiana.

Bunica Catina a murit în 1993, dar căsuța ei, alături, a rămas aproape intactă, ca o amintire vie.

„Atunci când ești rupt de la rădăcina ta, tinzi să revii de unde ai pornit", spune Tatiana despre deportarea bunicilor și părinților ei. Dar și despre propria viață. După absolvirea Facultății de Biologie și Chimie, a rămas să predea în capitală, unde a locuit mai bine de un deceniu. „În toți acești ani simțeam că orașul mă sufocă. După 13 ani am evadat, am decis să revin la casa părintească și regret că nu am făcut-o mai devreme", povestește Tatiana cu zâmbet. Revenind în Sîngerei, ea a început să predea la școala din oraș și să îngrijească grădina, să studieze și să culeagă plante. „Multe din ce știu despre grădinărit am învățat observând cum lucrează tata: la ce distanță se plantează porumbul, câtă fasole și de care punem în cuib, de ce trebuie să punem la înmuiat semințele și multe altele", spune femeia. Acum grădina a rămas în totalitate pe umerii ei. Cu câțiva ani în urmă și-a încercat norocul și în Europa, la muncă, dar a rezistat puțin mai mult de un an. Rădăcinile o chemau înapoi. „Pentru asta am revenit", exclamă Tatiana privind spre grădina sa.

O doare să observe cum pe an ce trece natura devine tot mai poluată. „Plimbându-mă prin păduricea din apropierea casei observ cum din cauza poluării plantele și-au schimbat locul de creștere și au devenit mai puține", spune Tatiana cu o voce în care tristețea se amestecă cu indignarea.