De Petru Bogatu
Orizonturile politice, după cum ar fi spus Ion Luca Caragiale, se limpezesc. Ceaţa se destramă. Noua guvernare democratică a repurtat prima sa victorie palpabilă. A demonstrat că Oleg Voronin, totuşi, există. Că nu-i un mit născocit de ziarişti. Că nu-i un vampir care trăieşte cu adevărat doar noaptea, ca să adoarmă sătul ziua.
Fiul fostului preşedinte comunist, pe care până acum nu l-a văzut nimeni, s-a materializat. A compărut în carne şi oase în faţa procurorilor şi, totodată, a încăput în gura presei. Şi n-a dat de sminteală pe nimeni. Nici genetica şi nici folclorul, care susţin că, indiferent de condiţiile mediului, cum e tanda, aşa-i şi manda.
E obraznic şi vorbeşte o limbă aproximativă. În plus, în momentele delicate ale vieţii i-ar plăcea, pesemne, să trăiască incognito, ca şi tatăl său când pleacă în concediu în Cehia, la Karlovy Vary, unde, între un pahar de diuretic şi unul de purgativ, pune ţara la cale.
Şi pentru că, după toate probabilităţile, nu doar anumite ore sau unele zile, ci toată viaţa fiului e un moment delicat, de vreme ce preferă să stea mereu ascuns, departe de ochii curioşi ai vulgului, s-a putut constata că el nu se simte deloc bine la lumina rampei. S-a creat chiar impresia că, deşi este fiul fostului preşedinte şi-i un om de miliarde, şi-ar fi dorit, totuşi, să fie atât de şters şi anonim, încât să nu-l ia nimeni în seamă. Îl înţelegem. Uneori, când o faci boacănă, oricât de mare ai fi, ispita de a te face mic de tot este de neînvins.
Nevoia sa de a fi din nou, ca odinioară, invizibil, ca un mercenar în camuflaj care, în caz de forţă majoră, se face una cu pământul, i-a fost trădată de vorbele pe care le-a spus ziariştilor cu ocazia vizetei pe care a făcut-o la Procuratură.
– Dacă numele meu ar fi fost “Pătrunjel”, atunci eu nu aş fi fost aici, – a declarat Voronin jr. puţin descumpănit, dar cu destulă emfază.
Are dreptate omul. Într-adevăr, dacă tatăl său nu ar fi ajuns şef de stat, nu-i exclus să nu fi fost acum Oleg în centrul atenţiei publice. Ar fi vegetat undeva la periferia pieţei libere ca o legumă ordinară a business-ului moldovenesc, devorată, până la urmă, de vreo capra mai tupeistă care, printr-un abuz de încredere, ar fi dat buzna în grădina de zarzavaturi naţionale. De leii şi lupii afacerilor nici nu ar fi fost luat în seamă, deoarece aceştia, precum bine se ştie, sunt eminamente carnivori.
Cum însă fiul ex-preşedintelui nu-i nici pătrunjel verde tocat, nici spanac de Venezia şi nici ardei umplut, ci un cogeamite rechin al business-ului autohton care îşi mănâncă concurenţii pe pâine, trebuie să dea socoteală pentru faptul, că într-o zi consumă, potrivit documentelor fiscale, mai mult decât câştigă într-un an. Încă prin 2000, înainte de a învinge tatăl său în alegeri, Oleg Voronin era deja un fel de iepure de câmp care încerca să fugă de grădinar ca să nu achite impozite pentru morcovul îngurgitat peste măsură. Însă după venirea comuniştilor la putere, urecheatul nu numai că a scăpat basma curată, ci şi, sfidând teoria lui Darwin, a făcut un imens salt evolutiv şi, dintr-o rozătoare ordinară , s-a transformat peste noapte într-un pofticios şi necruţător răpitor al junglei noastre economice şi social-politice. Dintr-un agent economic marginal şi rău-platnic a ajuns, cât ai zice peşte, un extrem de prosper oligarh moldovean.
Atâta timp cât, prin codrii Basarabiei, pădurar-şef era tatăl său, fiul se simţea la adăpost. Putea să devoreze în voie fauna indezirabilă. Acum altă poveste se deapănă. Desigur că este vânat. Şi de ce, mă rog, ar trebui să se mire? Până şi printre fiare, necum printre oameni, sunt nişte uzanţe pe care trebuie să le respecte toată lumea animală. Cine dă în ele cu laba sau cu gheara, trebuie să plătească.
Astăzi, Oleg Voronin se arată consternat de faptul că informaţia cu privire la cheltuielile sale a ajuns în presă. În loc să protesteze zgomotos, mai bine ar cădea pe gânduri. Se pare însă că odată cu prăbuşirea din jilţ a părintelui său, fiul a pierdut nu numai protecţia prezidenţială, ci şi instinctul autoconservării.
Din documentele publicate se vede că el este urmărit pe toate meridianele globului din ianuarie 2008. Cu alte cuvinte, încă din perioada când tata era, bine mersi, la guvernare. Ceea ce înseamnă că Oleg a fost filat nu de SIS, nu de Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, acestea s-au pus în mişcarea abia în a doua jumătate a anului 2009, ci de alte servicii de informaţii din afara ţării. Putem bănui doar de care.
Până una-alta, un lucru este cert. Oleg Voronin se află de peste doi ani de zile sub supraveghere strânsă. Viaţa şi afacerile sale sunt monitorizate în mai multe ţări ale lumii, din Germania până în Grecia, ceea ce reclamă cheltuieli uriaşe. O atare operaţiune de filaj total poate fi desfăşurată doar de o agenţie de investigaţie de talie internaţională. De Interpol, de exemplu.
De unde şi concluzia că Oleg Voronin, care iroseşte într-o zi mai mulţi bani decât rusul Abramovici, ucraineanul Ahmetov şi americanul Bill Gates, luaţi la un loc, înainte de a se întâlni cu procurorii moldoveni, a intrat în atenţia unor justiţiari internaţionali. Şi aceştia au avut grijă ca informaţia să ajungă în mass-media de la Chişinău. Au bătut şaua să se priceapă iapa. Restul sunt poveşti şi zeamă de varză cu pătrunjel.
