De Pavel Parasca
Abia pusă pe treabă, Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist din R. Moldova, în frunte cu dr. în istorie Gheorghe Cojocaru (de unde şi denumirea de „Comisia Cojocaru”), a stârnit atacuri vehemente din partea conducerii PCRM şi a ciracilor acesteia, care încearcă s-o defăimeze şi să-i submineze credibilitatea. Metodele folosite de adversarii Comisiei sunt identice cu cele folosite de fostul partid de guvernământ împotriva oponenţilor săi politici în campaniile preelectorale.
Astfel, înaintea alegerilor din 5 aprilie, precum şi a scrutinului repetat din 29 iulie trecut, comuniştii preziceau apocalipsa, dispariţia R. Moldova ca stat şi alte nerozii de acest fel, cu scopul de a băga spaima în electorat, pentru ca acesta să nu aibă încredere în forţele democrate. Odată cu crearea Alianţei pentru Integrare Europeană şi instalarea Guvernului Filat, asemenea premoniţii au suferit un eşec total. La fel se va întâmpla şi cu previziunile adversarilor „Comisiei Cojocaru”. Sunt sigur că şi ele vor fi spulberate de studiul final, care are drept scop „studierea şi aprecierea”, şi nu „condamnarea” odiosului regim. Dreptul de a condamna sau de a nu condamna, din punct de vedere politic, fostul regim îi aparţine doar forului legislativ al RM.
Totuşi, de ce se tem adversarii „Comisiei Cojocaru”? Oare nu cumva de faptul că s-ar putea vedea pe sine în paginile studiului final, pe care Comisia s-a angajat să-l scrie până la 1 iunie? Se aud voci care în mod fariseic pun la îndoială capacitatea celor 30 de istorici de a realiza studiul respectiv în termenii prevăzuţi, „îngrijorându-se” de volumul enorm şi de marea diversitate a fondurilor de arhivă, pe care ei urmează să le investigheze. Sigur că Comisia se ciocneşte şi se va ciocni în continuare de anumite dificultăţi, poate chiar şi de unele piedici puse intenţionat, dar acestea nu sunt pe măsură să împiedice Comisia în a elabora un studiu final documentat, convingător şi credibil.
Căci, chiar în baza faptelor deja cunoscute, a colecţiilor de documente publicate sau care urmează să fie făcute publice, în baza tabelelor statistice şi a cercetării fondurilor de arhivă, un asemenea studiu generalizator este pe deplin posibil. Comisia, însă, s-a angajat să continue munca titanică de studiere a fondurilor de arhivă pentru a aduce în atenţia opiniei publice şi alte mărturii ale dezmăţului şi crimelor fostului regim comunist faţă de românii basarabeni, ca şi faţă de alte grupuri etnice sau religioase conlocuitoare. Cei care se tem de studiul final al „Comisiei Cojocaru”, afirmă sus şi tare că „doar peste 100 de ani e posibil aşa ceva în Moldova!”. În realitate însă, ei mai speră că PCRM, „moştenitorul ideologic” al defunctului PCUS, va reuşi să revină pe Olimpul politic de la Chişinău şi să pună capăt căutărilor de adevăr ale „Comisiei Cojocaru”.
Adversarii Comisiei folosesc sintagma „acest popor”, fără a-i scrie denumirea, întocmai ca şi în cazul „limbii de stat”. Pedalând pe ideea că, prin crearea Comisiei se sfidează „moralitatea acestui popor”, ei au lansat atacuri la persoană asupra a patru membri ai comisiei, între care şi subsemnatul, cărora ni se aminteşte faptul că am fi fost membri ai PCUS, unii chiar şi activişti comsomolişti (ar fi putut să adauge că am fost şi pionieri), atribuindu-ne înalte funcţii de conducere etc., într-un cuvânt prezentându-ne ca adepţi devotaţi ai regimului care a funcţionat sub conducerea fostelor PC (b) şi PCUS (respectiv PCM). Iniţiator al acestor atacuri este Mark Tkaciuk, care îşi aminteşte, „un caz aparte la începutul anilor ’80, cazul istoricilor disidenţi”, care ar fi avut „multă bătaie de cap”, din cauza mea… Cu referire la acelaşi început al anilor ’80 eu îmi amintesc de un alt caz, de data aceasta nu plăsmuit, ci real.
Este vorba de persecuţiile pentru „naţionalism” şi „smîkanie s rumânskoi istoriografiei” (cuplarea cu istoriografia română) a tinerilor cercetători, proaspeţi absolvenţi ai Facultăţii de Istorie, USM, – Gheorghe Negru şi Vitalie Văratic. La iniţiativa (denunţul) cui, „tovarăşe” Tkaciuk, au fost declanşate aceste persecuţii? Ele se încadrează în campania de defăimare şi intimidare a cadrelor naţionale din cercetarea istorică, începută şi promovată în Institutul de Istorie după înscăunarea în jilţul preşedintelui AŞM a faimosului Jucenko.
Au avut de suferit savanţi notorii – Ion Hâncu, Boris Vizer. Presiunile ideologice, cu scopul de a-mi încheia cariera de istoric, s-au abătut tot atunci şi asupra mea, fiind reluate şi în contextul persecuţiilor împotriva tinerilor mei colegi, menţionaţi mai sus, astfel că în 1985 a trebuit să plec „benevol” din institut. Cine, „tovarăşe” Tkaciuk, era inspiratorul şi executorul acestei campanii de defăimare a „naţionaliştilor”, adică a celor ce nu doreau să se înregimenteze în echipa adevăraţilor falsificatori ai istoriei naţionale a românilor basarabeni?
Se mai insinuează precum că unii membri ai Comisiei s-ar fi opus adoptării Legii lustraţiei, lăsând să se bănuiască că ei ar fi avut frică de dosarele KGB-ului. Dar ce i-a împiedicat pe fruntaşii PCRM, care timp de opt ani au dominat Parlamentul RM, au condus Guvernul, inclusiv prin „instituţiile de forţă”, în special SIS-ul, să adopte această lege? Este clar că dosarele secretizate ale KGB-ului au capacitatea să ofere informaţii în defavoarea imaginii fostului regim totalitar comunist, ba chiar să scoată la lumina zilei întreaga agentură a odioasei instituţii.
Înţeleg foarte bine îngrijorările celor care vor să zădărnicească activitatea „Comisiei Cojocaru”. Dar aş vrea să le spun în încheiere acestora că, în pofida atacurilor pe care le fac la adresa comisiei respective, membrii ei vor continua să cerceteze şi să reabiliteze adevărul istoric. Adevărul este aşteptat în fiecare casă, de toţi acei care au suferit din cauza regimului inuman comunist şi, nu în ultimul rând, de generaţia tânără, care nu ştie despre grozăviile acelui regim, dar trebuie să-şi cunoască trecutul, ca să-şi poată construi viitorul.
—
Pavel Parasca este dr. hab. în istorie, membru al Asociaţiei Istoricilor din RM
