De Sorina Ştefârţă
Cunosc o familie în care, de la ’90 încoace, n-a existat un consens în privinţa votului. Cei doi copii şi mama au votat întotdeauna democraţii; tata – cu oricine i-a părut mai legat de trecut, de URSS-ul în care el „s-a simţit bine”, numai nu cu ăştia „noi”. N-a avut niciodată o explicaţie la „De ce?”.
Dintr-un soi de frondă, probabil. N-a contat faptul că cei doi copii ai săi – cu care se mândreşte, de altfel – au reuşit să se realizeze tocmai datorită „noului”: ambii cu studii în România, sunt angajaţi în companii transnaţionale care au venit în RM încă înainte de 2001, până a prelua comuniştii puterea. De opt ani încoace, asemenea companii nu se mai îndreaptă spre Moldova. Dar tatăl, îndărătnic, se face a nu înţelege asta şi iată-l un mare militant comunist în satul în care, în virtutea tradiţiei, se mai bucură de autoritate…
După 7 aprilie, şi fiica, şi feciorul i-au spus că vor pleca din Moldova, dacă mai înving comuniştii. A fost prima discuţie despre politică, în casa lor, în ultimii cinci ani – politica fiind o temă ce demola orice comunicare, cei doi copii au trecut-o în zona tabu. Astfel, între politică şi părinte, ei l-au ales pe Tata. Acum, tata trebuie să decidă cine-i este mai drag: partidul sau copiii. La 29 iulie o a treia cale nu există.
