Câteva case stau la poalele colinelor înalte și pleșuve. Pe o cărărușă îngustă și zimțată, o bătrână cu spatele încovoiat cară după ea o pungă cu legume. Pământul îi alunecă sub picioare. Încălțămintea joacă ușor pe lutul moale și umflat de apă. La fiecare pas înfige tot mai adânc cârja în pământ. Se sprijină în ea și mai ia o gură de aer. „Eii, ne-am învățat noi deja cu acest drum", oftează femeia, cotind la stânga. Casa bătrânei se află la mijlocul colinei și cei 15 metri de deal îi parcurge uneori și timp de 10 minute. Dar și vârsta își pune amprenta, spune ea, amintindu-și de timpurile când alerga pe aceste cărărușe.

Mult mai sus, în vârful colinei, se observă un gard verde ușor culcat. În spatele unei portițe de aceeași culoare este o construcție veche, renovată pe alocuri cu câte un pumn proaspăt de lut amestecat cu paie. Casa se înghesuie în spatele unei grădini mici și colorate de ceapa verde, animată de rațe mute neastâmpărate și de cățelușa Belka. Aceasta este casa Soniei, o femeie de 46 de ani, care s-a mutat aici în urmă cu 22 de ani. „Trăiam în celălalt capăt al satului, dar m-am căsătorit și mutat aici, în vârf", povestește ea. Nu i-a fost greu să se împace cu pământul aproape mereu uscat sau neroditor, în care poți crește doar ceapă, usturoi și niște pătrunjel. „Așa era și acasă. Ce să ceri de la un pământ din lut și nisip?" spune Sonia, aranjându-și batista și încercând să-și acopere pleoapele obosite și ușor căzute. Fața îi este arsă de vântul care colindă printre spinii și iarba uscată ce acoperă pe alocuri acești mormani enormi de lut. Sunt gigantici, dar totuși foarte fragili. E suficient să-ți treci degetele pe suprafața lor, că o pulbere nisipoasă ți se va așterne pe papuci.

Satul Văleni a apărut în 1430, pe Câmpia Moldovei de Sud, acolo unde Prutul face câteva meandre. Pe toată întinderea localității Văleni predomină două forme de relief: dealuri și coline. Localitatea cu 3000 de oameni pare una obișnuită, cu magazine, primărie, piață, biserică, școală, poștă și centru medical, însă, în partea de răsărit a satului pe o lungime de 5-6 km se întinde o fâșie de coline, numite de agențiile de turism și stat: „Colinele de aur". Localnicii le numesc mai puțin romantic: dâmbe sau maluri.

Când pășești printre aceste coline, ai impresia că nimerești într-o altă dimensiune, cu drumuri săpate printre mormanele de lut, iar rădăcinile dezgolite ale copacilor îți atârnă deasupra capului. Totul în jur este colorat într-un roșcat nisipos aprins, unde timpul parcă stă pe loc sau minutele se mișcă în vârfuri, pentru a nu deranja liniștea.

Această zonă a fost luată sub protecția statului încă în 1975. Însă, aici nu găsești nicio plăcuță care să-ți spună de unde începe aria protejată și unde se încheie.

Sonia se apleacă și ciufulește blana creață a cățelușei, își șterge dosul palmei de pantalonii mulați de culoarea leopardului și se îndreaptă spre ruinele unei case. Acolo au mai rezistat doar pilonii albaștri și niște scări. Privește spre tot satul care stă la poale, mai aproape de centru și mai departe de alunecările care dau bătăi de cap. „Înainte aici trăiau mai multe familii, dar au murit, s-au mai mutat și apoi, e greu să urci în deal când vii de la piață, dar și mai greu dacă ești bătrân", spune femeia și se apropie de unul dintre stâlpii prispei, de care stă priponită măgărușa Doina, căreia nu-i plac străinii și nici să fie mutată în altă parte de unde nu se vede satul ca în palmă. „Fiecare cu năravul lui, chiar și animalul", râde femeia, când Doina se încăpățânează să meargă acasă.

Moș Afanasie o salută scurt în timp ce curăță butucii de viță de vie. Stă în genunchi și cu mișcări dibace și calculate întoarce frunzele, să vadă dacă sunt bine și vor rezista acestei ierni. Vântul șuieră și îi usucă broboanele de transpirație care i se adună pe frunte. Se grăbește să termine încă un rând, înainte să meargă acasă și să pună mâncarea la încălzit pentru soția sa, care de câteva luni stă doar în pat, după ce și-a luxat piciorul din șold. „Totul e pe seama și în grija mea", spune el, ridicându-și obosit privirea spre colinele pustii și parcă triste când nu sunt scăldate în razele soarelui.

Bărbatul de 63 de ani se declară un țăran norocos. Jumătate de viață a lucrat cioban și zilnic plimba oile pe aceste coline, iar rămășițele le folosea ca îngrășământ. „Așa că am strâns de aici și cartofi și porumb și tot de ce aveam nevoie, că altfel pământul de aici nu e deloc roditor", explică el. Își potrivește chipiul negru de pe ochi, apucându-l cu degetele uscate, umflate și crăpate de muncă. „Asta e casa mea. Da, da, cea cu stâlpii roșii, prima din vale. E din lut și paie și puțină штукатуркэ (n.red. tencuială)deasupra și gata", spune el, îndreptând mâna spre o curte largă prin care un dulău fugărește găinile. „Mergi pe de-a dreptul și ajungi deodată în centrul satului, la magazin. Așa că e ușor", adaugă el.

Liniștea este străpunsă de un șuierat ascuțit. Afanasie pufnește și suspină încet. Se ridică și își scutură hainele de pământ și se îndreaptă spre casă. „Am trei feciori, unul e în Germania, altul în Cahul și unul aici, care a lucrat ca cioban, iar acum umblă de-a ștrengarul - de-a dusul și venitul. Vine și mănâncă, se culcă și iar pleacă", spune cu o vădită rușine, pășind atent la vale, încercând să nu alunece.

Moș Afanasie își amintește că nu doar ploile spală colinele, dar și cutremurele. „Îți aduce pământul chiar la poartă", zice el, deschizând o portiță și menținându-și cu greu echilibrul când dulăul îi sare în brațe. Își lasă foarfeca pe prispă, își spală mâinile cu săpun și intră grăbit în casă.