Autor: Nicolae Negru
Preşedintele Voronin revine, în şedinţa la MAE, asupra problemei semnării „acordului politic” şi a „acordului de frontieră” dintre R.Moldova şi România.
E a doua oară când el nu mai vorbeşte despre un „tratat de bază”, ca mai înainte, când credea că Bruxelles nu va deschide uşa României până Bucureştiul nu va face pe placul Chişinăului. Europenii însă s-au dovedit a fi mai perspicace decât s-a crezut la preşedinţia RM.
Ironia sorţii e că, venind la putere, Voronin a respins, dintr-un moft, tratatul de bază negociat de Petru Lucinschi, ca să excludă de acolo orice referire la caracterul special al relaţiilor dintre România şi Republica Moldova.
Faptul că el vorbeşte acum despre un „acord politic” este semnul unui compromis la care s-a ajuns în timpul recentei întâlniri cu Băsescu. În aparenţă, insistenţa lui Voronin în această direcţie e dictată de necesitatea „îmblânzirii” separatiştilor, ca Tiraspolul să se convingă că RM nu va fi înghiţită de România. În realitate, efortul liderului comunist ascunde altceva.
Chiar dacă separatiştii nu sunt atât de naivi încât să creadă că un acord poate avea rolul unei cortine de fier, pentru ei este importantă simbolistica unui asemenea act: recunoaşterea de către România a faptului că RM e un stat vecin oarecare şi legalizarea pretenţiilor RM de succesor istoric şi politic al Moldovei feudale. Dacă semnează un asemenea acord, Bucureştiul acceptă, implicit, pretinsa bază a construcţiei statale moldoveneşti – „etnia şi limba moldovenească”, deosebită de cea română. Spunând separatiştii, subînţelegem Moscova, care se vede astfel îndreptăţită, simbolic, în politica antiromânească, românofobă din RSSM şi răzbunată indirect pentru „cemodan-vokzal-Rossia” şi proiectele de reîntregire care s-au schiţat după 1991.
Nu mai încape îndoială că Voronin şi cei care stau în spatele lui, reprezentaţi de Tkaciuk, urmăresc acelaşi lucru, ca şi Moscova, chiar dacă în folosul personal.
Să ne întrebăm de ce Chişinăul oficial, care pretinde că reprezintă Moldova lui Ştefan cel Mare, ignoră existenţa moldovenilor de dincolo de Prut? De aceea că, dacă ar recunoaşte că există moldoveni în România, RM ar trebui să-şi exprime atitudinea faţă de ei. Poţi să spui, ca un Stepaniuc, pe cont propriu, că moldovenii de dincolo de Prut s-au „românizat” şi au dispărut, dar cum să faci lucrul acesta la nivel oficial fără să provoci dispute, de care comuniştii se tem ca dracul de tămâie? Chiar dacă şi-o asumă şi Voronin, ceea ce nu ar fi de mirare, o inepţie ca aceasta cum s-o introduci în manuale, fie acestea şi „integrate”? Rămâne să fie aplicată tactica pe care o aplica istoriografia sovietică – moldovenii de dincolo de Prut nu există. Au existat până la… 1812, apoi au dispărut subit.
Comportându-se ca şi cum ar stăpâni întreaga Moldovă cu istoria ei, autorităţile comuniste trec sub tăcere evenimentele care nu se înscriu în „proiectul” de trunchiere definitivă a poporului daco-român pe linia Prutului. De aceea, televiziunea numită publică nu a pomenit în ziua de 24 ianuarie despre unirea Moldovei cu Muntenia. Istoria Moldovei moare pentru clanul PCRM odată cu „alipirea” Basarabiei la Rusia. Nu e ciudat acest lucru într-o ţară independentă? (Aşa că, orice ar spune Socor, avocaţia lui pentru PCRM este şi un gest antiromânesc.)
De menţionat că denumirea oficială a statului – Moldova, recunoscută pe plan internaţional, consfinţeşte, cel puţin la această etapă, pretenţiile separării basarabenilor de românii de dincolo de Prut. Terminologia este un instrument puternic, uşor de folosit. Există deja hărţi în limbi străine, inclusiv editate de cartografi români, în care RM este scrisă „Moldova”, iar Moldova de dincolo de Prut este numită Moldavia sau Moldavie.
(Fiindcă veni vorba despre termeni, unii traducători bucureşteni mai insistă să folosească cu referire la realităţile RM toponimia preluată de străini prin intermediul limbii ruse: Kishinev în loc de Chişinău, Bessarabia în loc de Basarabia. Spre deosebire de europeni, care continuă să utilizeze denumirile ruseşti ale toponimelor din spaţiul fostei URSS, americanii manifestă mai mult tact faţă de fostele colonii sovietice – noile state independente, introducând în circuit toponimele şi numele autohtone – Chişinău în loc de Kishinev, Kyiv, în loc de Kiev ş.a. Diferenţa de abordare se observă în materialele dedicate problemei transnistrene. În timp ce Washingtonul utilizează termenul Transnistria, Bruxellesul merge înainte cu Transdniestria.)
Oricum ai da, Moldova de azi e doar o parte din Moldova de ieri şi, din punct de vedere istoric, ar trebui să se numească Republica Unei Părţi a Moldovei sau, după cum a propus un coleg de-al nostru, Republica Bucăţii de Moldovă. Termenul „Moldova” e nu numai un abuz istoric, ci şi politic, deoarece, s-a mai spus, ascunde în spatele său pretenţii teritoriale faţă de România şi faţă de Ucraina (pe care le-a şi exprimat preşedintele Voronin la Giurgiuleşti), pretenţii pe care nu le anulezi semnând un acord. Cel puţin la nivel sentimental ele rezistă şi pot fi speculate oricând.
Lumea trebuie să ştie adevărul privind natura relaţiilor culturale şi lingvistice dintre România şi Republica Moldova. Problema uzurpării istoriei Moldovei de către RM şi folosirea acesteia în scopuri politice, în scopuri duşmănoase României, trebuie să devină o temă de discuţie între Bucureşti şi Chişinău. // Jurnal de Chisinau
