***

Copilăria mea mi se așterne în fața ochilor în detalii clare și culori vii, mirosuri pe care le simt și acum, oameni lângă care am crescut. Am plecat din sat acum paisprezece ani și am trăit și vizitat zeci de locuri de pe întregul glob, de 7 ani duc o viață frumoasă și liniștită în Amsterdam. Dar simt că sunt legată de satul meu cu un cordon imens, de trei mii de kilometri. Tânjesc după el ca după un paradis pierdut, fiind conștientă că e mai mult pierdut decât paradis. Mi-e dor de copilăria mea și de lucrurile de atunci, simple și nemărginite. Încerc să mă regăsesc pe mine și acel sentiment de fiecare dată când revin acasă. E singurul „acasă" care-mi pare adevărat.

Revin în sat de fiecare dată alta, entuziasmată la întâlnire, dezamăgită la plecare. De parcă m-aș întâlni cu prima dragoste, pe cât de idealizată în capul meu, pe atât de dezamăgitoare în realitate.
Sau poate ceea ce mă aduce mereu în sat nu e nostalgia, ci vina? Vina că l-am abandonat. Vina că m-am schimbat atât de mult între timp? Vina pentru bunicul care a rămas singur?

Bunica nu mai e printre noi de cinci ani, iar bunicul, deși are grijă ca grădina să fie organizată ca o tablă de șah, nu a împărtășit niciodată pasiunea ei pentru piață. E cel mai bun și sufletist om pe care îl știu, m-a învățat cele mai frumoase lecții de bunătate, dar scuze, bunicule, la partea cu banii îi semăn bunicii.

Eram în sat vara trecută, privind la grădina plină cu de toate și-mi vine o idee care ar fi făcut-o foarte mândră pe bunica.

Peste zece minute eram în grădină cu două găleți mari. Le-am umplut cu prune, morcov, usturoi, sfeclă din roada nouă, păstăi văratice și pătrunjel. Bunicul, deși nu-i amator de piață, a insistat să-mi aranjeze el frumos toată marfa. Poate îi amintea de bunica, m-am gândit.

Dimineața, la 5.30, urc dealul spre stație, încărcată cu de toate. De-a lungul trotuarului stau înșirate zeci de găleți, pungi de rafie, păzite de o gașcă de femei zdravene, voioase, cu baticuri și halate colorate.

Ca să par mai de-a locului, mă pun lângă bunica Maria, vecina și nașa bunicilor mei. Bunica Maria a îmbătrânit, dar face glume la fel de bune ca acum 20 de ani. N-ar fi rău să afle Netflix despre ea…

Ca o prezicere care a prins viață, de după colț apare Vera. Oftează și zice:

Autobuzul lung, sovietic și hârbuit nu mai merge de mulți ani. În locul lui apare un microbuz mai mic, în care se înghesuie femeile și marfa lor. Șoferul țipă în stânga și-n dreapta.

Femeile șușotesc, docile, pe sub mustăți.

Iar eu simt că fierb a revoltă. Replicile șoferului sunt atât de obraznice și tăioase, încât refuz să cred că le-a zis pe bune. Încerc să-mi amintesc. Da, șoferii de la autobuzul din oraș n-au știut niciodată ce-i politețea. În schimb sunt zeflemitori și fac glume proaste despre „țăranii moldoveni" care-și duc mărarul la oraș. Mereu a fost așa, dar mă doare cu adevărat abia acum. Pentru că-mi permit să mă doară, pentru că știu că poate fi altfel. Dar femeile nu par afectate, ele au nevoie să ajungă la piață, să câștige un ban și să revină la casa lor. Pentru ele nu e un moft sau un experiment nostalgic.

Trecem de postul vamal moldovenesc, de postul de pacificatori. Un soldat cu Kalașnikov dă din cap în semn de salut șoferului și ne îndreptăm spre postul vamal transnistrean. Oprim, un vameș tânăr ne zice să coborâm.

În timp ce acesta strânge cu grijă buletinele de identitate, femeile îl iau peste picior și râd de mustăcioară lui, fiind sigure că nu le-ar înțelege în veci. Nimeni, dar mai ales generația tânără, nu vrea să învețe limba țăranului moldovean, complet inutilă în aceste locuri și timpuri.

Traversăm gropile din satul Gâsca, unde locuiesc ucraineni rusificați și care așa a devenit Ghisca. În '92 satul a luptat de partea Tiraspolului. Amintirile armelor țintite una împotriva alteia par atât de îndepărtate.

Abia aștept să coborâm din conserva asta de metal cu șofer tiran. La ieșirea din microbuz ne așteaptă câțiva hamali care se ofere să ducă torbele până la piață. 10 ruble. Mi-a surâs ideea, însă n-am reușit să-i dau voce, că bunica Maria, trecută de 75, m-a readus cu picioarele pe pământ:

Avem mâini. Mă ofer să iau una dintre gențile ei și pornim spre piață, cu pauze dese de schimbat gențile dintr-o mână în altă.

Ajungem la șase și un pic, dar la piață n-au mai rămas deloc locuri la tejghea. Mă întreb la cât au ieșit oamenii aceștia din casele lor, dacă eu, trezită la 5, n-am reușit să prind un loc.

Bunica Maria decide să-și vândă toată marfa cu preț redus bișnițarilor și mă îndeamnă să fac la fel:

Sună tentant, dar nu pentru asta sunt aici. Eu trebuie să mă conving că încă pot face asta, că pot ieși din zona mea de confort. Dacă fata de 12 ani putea, nu va putea femeia de 32?

Rog femeia de alături care purta mască neagră, cu dantelă și un tricou cu logo-ul Tiktok să-mi permită să-mi pun marfa pe asfalt, lângă a ei. E dintr-un sat de bulgari de pe malul stâng al Nistrului. Dă din umeri și-mi zice că pot face ce vreau, că nu decide nimic și că acuș va zbura și ea de aici la control.

Bucuroasă, scot sfecla, usturoiul și cele 20 de ouă de casă la vedere.

Tot mai multe genți apar pe asfalt și tot mai multe voci nemulțumite. „Am vrea să plătim pentru loc, dar administrația pieței trebuie să dea locuri destule țăranilor care vor să-și vândă marfa. Să fie așa, civilizat!”

Apare o femeie cu postură și tunsoare de ofițer, roșcată, alături de un nene slăbănog în uniformă, care verifică acte și ia probe pentru laborator. Femeia tună și fulgeră. Vânzătoarele muțesc și scot smerite o hârtie eliberată de primărie unde scrie negru pe alb că sunt proprietare de gospodărie.

Urlă că, dacă ar vrea, poate arunca toată marfa la gunoi dacă nu trece controlul sanitar. Până ajunge controloarea, m-am lipit mai strâns de o femeie din sat. Ajunge roșcata bubuind, dar îi zice că sunt fiica ei și ne lasă în pace. Putem vinde liniștite.

Păstăile pleacă primele, în iulie sunt la mare căutare pentru rețeta sezonieră cu smântână. Paisprezece ruble kilul. Le laud și rup în fața cumpărătorilor câte una să fie clar cât de fragede sunt.

S-a dus vestea la celelalte rânduri că am ouă de casă. Vine o femeie pe care o țin minte încă din copilărie, are chiar aceeași masă de la colț. Vorbește româna, îmi întinde pe la spate patruzeci de ruble și batem palma. Vânzători și cumpărători de toate etniile se înțeleg de minune. Cu greșeli, accente comice, dar ne înțelegem.

Se apropie un paznic în uniformă și râde de mine că am tresărit, speriată:

În copilăria mea nu era la fel de pașnic. Până prin 2000, atmosfera era atât de tensionată în oraș, încât încercam să deschid gura cât mai rar, să nu se observe că-s moldoveancă. Erau mai mulți milițieni prin piață. Dacă te prindeau cu lei moldovenești, îți luau toți banii și nimic nu-i putea opri să caute oamenii prin buzunare. Valuta dușmanului nu avea ce căuta acolo! Vindeam cu mama semințe de floarea soarelui și mă rugam în gând ca mâinile lor să nu ajungă și la buzunarele noastre.

Mai vând câte ceva, dar încă mă simt încordată de la scena cu controloarea. Mă întreb de câteva ori ce caut aici. Dar mai ales mă simt vinovată față de celelalte femei. E doar un moft pentru mine și o realitate pentru ele.

Flămânzesc și-mi aduc aminte de tanti care a luat toată marfa grămadă.

Rămân cu pungile goale. Și liberă. Piața nu mai e la fel de distractivă ca în copilărie. Nici eu nu mai am curajul și încăpățânarea de acum 20 de ani, dar nici nu traiesc în sărăcia de atunci. Multe din femeile din sat nu-și permit luxul acesta, se țin de preț cu ambele mâini și rămân să-și vândă produsele până spre după amiază. Număr banii. 230 de ruble, adică 12 euro. Sau un sandwich cu avocado și somon în cafenelele de hipsteri pe care le frecventez. Mă umplu de rușine. Cum e să muncești o zi întreagă pentru un sandwich? De ce mi-a venit în cap comparația cu avocado și somon? Stupidă comparație.

Stomacul îmi dă iar de știre și mă gândesc să trec pe la ghereta cu plăcinte fierbinți. Пирожки горячие (trad: plăcinte fierbinți), strigă femeia de la colț. Șapte ruble bucata! Pe vremea mea un „pirojoc" costa două ruble și-mi cumpăram de fiecare dată două ca să celebrez ziua de piață.

Dar mirosul rânced de ulei vechi mă îndepărtează de gheretă. Iar mi-e rușine. Rușine pentru cât m-am schimbat, rușine că m-am făcut și eu „orășeancă". Azi sunt una dintre cei care ar da bani mulți pe două pahare de dude ofilite.

Cu rușinea strânsă în pumn și banii în buzunar merg spre restaurantul „La plăcinte", care în Transnistria se numește „La tocană", scris cu litere chirilice. Mese curate, departe de căldura și mizeria din piață. O chelneră tânără în haine tradiționale mă salută respectuos. Pe fundal din boxe se aude „Dansăm pe străzile din București". Acum 20 de ani ar părea utopică această idee, un restaurant cu motive moldovenești și muzică românească în buricului Benderului.

Am mâncat papanași, un ceai și două pahare de compot, pe care am lăsat mare parte din banii câștigați la piață. Mă simt ca unul din bărbații din sat care cheltuiau întreaga zi de muncă pe la crâșme.

Dar nu pot să merg acasă cu mâna goală, așa că schimb niște euro și intru la Sheriff, supermarketul care aparține unui oligarh local. Cumpăr orez, carne, conserve, cereale și o sticlă mare de bere.

Mă pornesc spre casă. Piața rămâne în spate, iar de la magazinul cu piese auto prind refrenul trupei Kino „Перемен, требуют наши сердца" (trad: Inimile noastre cer schimbări). Melodia asta a fost imnul neoficial al prăbușirii URSS, dar se pare că schimbările pe care și le doreau atât de arzător atunci părinții noștri au ajuns în prezent foarte greu, schimonosite și îmbătrânite de atâta așteptare.

În acești 20 de ani satul, piața, orașul s-au schimbat. Dar eu m-am schimbat și mai mult. Deseori mă întreb dacă a mai rămas ceva din mine, cea de acum 20 de ani, dacă aș mai putea trăi ca atunci, măcar o perioadă.

La stație revăd o parte din femeile cu care am împărțit microbuzul dimineață. Au torbele pline, au fost și ele la Sheriff.

Stau pe trotuar cu o înghețată în pahar de vafe, cea mai gustoasă din univers, și, pentru o secundă, am din nou 12 ani.