De Margareta Ioniță/ Chisinau / Moldova.ORG/ — Istoria ne demonstrează că schimbarea ordinii politice, economice şi sociale, construirea unei societăţi democratice, au avut drept consecinţă modificarea situaţiei lingvistice din ţară. Conform recensământului naţional din anul 2004, rata populaţiei care vorbeşte limba de stat este de 75,2%, iar cea a vorbitorilor de limbă rusă alcătuiesc 16%.
Cu toate că s-a înregistrat o uşoară creştere în rîndul vorbitorilor de limbă română, realitatea lingvistică din Republica Moldova reprezintă atât o problemă pentru societate, cât şi o piedică în dezvoltarea ei.
Factorii care au contribuit la apariţia bilingvismului în R. Moldova sunt migraţiunea, enclavele etnolingvistice, consecinţele conducerii sovietice, precum şi difuzarea pe scară largă a limbilor internaţionale.
O adevărată problemă pentru societatea noastră este politica lingvistică a statului, care tolerează vorbirea limbii ruse la rangul celei de stat, cum ar fi aplicarea ei în instituțiile publice, în cele de învățământ ș.a. Cauza ţine de faptul că posedarea limbii oficiale nu este obligatorie pentru cei ce deţin cetăţenia R. Moldova.
Astfel, Legea Republicii Moldova, cu privire la cetăţenie (din 5 iunie 1991), dar şi Art. 2 din Constituţie oferă dreptul de a deveni cetăţeni ai statului tuturor rezidenţilor permanenţi fără cunoaşterea limbii oficiale. Art. 10 din Constituţie face următoarele precizări în acest context: „Statul are ca fundament unitatea poporului R.Moldova”, „R. Moldova este Patrie comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor.”
Chiar şi statele care au drept scop promovarea autonomiei lingvistice, obligă toate persoanele care tind să devină cetăţeni să cunoască limba de stat, însă la noi este facilitată şi încurajată folosirea tuturor limbilor minoritare în viaţa publică şi privată. Se organizează învăţământul în limbile minoritare la toate nivelurile sistemului educaţional, respectarea dreptului de comunicare în instituțiile de stat în limba rusă, cât şi în celelate limbi prezente în societate.
Ocrotirea şi crearea garanţiilor necesare pentru dezvoltarea şi extinderea utilizării limbilor minoritare au fost şi rămân întotdeauna o preocupare a statului. Astfel, vizând această temă s-au adoptat un şir întreg de documente juridice – hotărâri ale guvernului, decrete, legi, de exemplu Legea care prevede măsuri de dezvoltare a culturii naţionale ruse în republică, adoptată după proclamarea independenţii. Dar prin ce se justifică crearea acestor condiţii? Este o întrebare retorică chiar şi pentru cei care au participat la crearea acestor facilitaţi.
Poate încă suntem dependenţi de statul rus? Ne este frică, dacă nu le creăm condiţii, nu vor mai accepta cetăţenia republicii? De ce limba rusă are atâta prioritate, cu toate că ruşi sunt foarte puţini? De ce ucrainenii nu optează pentru ca limba lor să fie a doua limbă oficială, cu toate că ei constituie 3% din populația ţării? Sunt un şir de întrebări la care nimeni nu încearcă să răspundă şi care cu trecerea timpului devin o criză a societăţii.
Primul pas spre rezolvarea acestei probleme este modificarea legii şi obligarea prin lege a fiecărui cetăţean, care optează să obţină cetăţenia statului sau care deja a obţinut-o, să treacă un examen prin care se demonsrează asimilarea limbii statului. Alte soluţii ar fi: studierea obligatorie a limbii române în toate instituţiile, începând cu cele preşcolare până la cele universitare, oferirea cursurilor gratuite persoanelor recent venite în Republica Moldova, dizolvarea şcolilor cu profil lingvistic, astfel ca limbile minoritare să fie predate la cursuri opţionale.
Aceste soluţii ar rezolva problemele fragmentării sociale și izolarea etniilor, acestea constituind un imbold spre crearea relaţiilor respectuoase între toate minorităţile sociale.
